MIŞCAREA LEGIONARĂ ÎN POSTCOMUNISM

 

Octavian Lixeanu

 

În cele ce urmează îmi propun să prezint evoluţia legionarismului după Revoluţia din decembrie 1989, concentrându-mă atât asupra perioadei 1989-1993, cât timp a mai trăit Horia Sima, vechiul Comandant al Mişcării Legionare, cât şi după această dată, până la sfârşitul anului 2005. Doresc să precizez faptul că la baza textului de faţă a stat un capitol al lucrării mele de licenţă, ce poartă ca titlu Mişcarea Legionară în postcomunism şi originile sale istorice, lucrare care urmează să vadă lumina tiparului la Editura Mişcării Legionare în viitorul apropiat.

 După moartea lui Horia Sima, nu puţini au fost cei care au căutat să se impună drept succesori legitimi ai acestuia la conducerea Mişcării. Aşa cum vom vedea, până la urmă conducător al Mişcării Legionare va deveni profesorul Şerban Suru. Totuşi, sunt unii care îi contestă această calitate, atât din rândul vechilor legionari „simişti”, cât şi din rândul „codreniştilor”, cei din urmă strânşi în ultimii ani în jurul nepotului Căpitanului, Nicador Zelea‑Codreanu. Astfel, pe lângă Mişcarea Legionară condusă de Şerban Suru, au mai apărut şi Acţiunea Română, în fruntea căreia se află Nicador Zelea-Codreanu, Partidul „Pentru Patrie”, al vechilor simişti, dar şi organizaţia Noua Dreaptă, a lui Tudor Ionescu, formată în special din tineri, care consideră că au reuşit să adapteze ideologia şi idealurile legionare realităţii contemporane. Pe lângă aceste grupări, vor mai fi fost şi altele, singura mai importantă şi care la un moment dat a părut că va putea juca un rol deosebit pe scena politică românească postdecembristă fiind Mişcarea Pentru România a lui Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din timpul fenomenului „Piaţa Universităţii”.

 

I. Activităţi legionare între 1989-1993

 

I.1. Declaraţia Mişcării Legionare din 1990

            Revoluţia din decembrie 1989 a fost întâmpinată cu entuziasm de legionarii din exil. Astfel, în numărul din iulie-august al revistei Ţara şi Exilul, care apărea la Madrid, era publicată Declaraţia Mişcării Legionare. 1990, ce apărea „sub auspiciile Consiliului Politic al Legiunii, pentru a servi la orientarea opiniei publice din ţară şi din exil”[1].

            Conform acestei Declaraţii, fruntaşii legionari se arată a fi de acord cu execuţia sumară a soţilor Ceauşescu, considerând că fără „această execuţie de tip revoluţionar, poporul român ar fi plătit cu alte mii de morţi actul resurecţiei naţionale”[2]. Deci, în opinia Mişcării Legionare, evenimentele din decembrie 1989 au constituit o adevărată revoluţie naţională, şi nu o lovitură de stat regizată, aşa cum s-a afirmat ulterior de către numeroşi specialişti şi analişti ai fenomenului. Ceauşescu, făcându-se vinovat de moartea a mii de români, şi-a meritat pe deplin soarta, cam aceasta ar fi, pe scurt părerea lui Horia Sima vizavi de lichidarea fostului dictator al României.

            Legionarii au condamnat decretul FSN-ului din decembrie 1989, prin care se acorda libertatea de organizare şi propagandă tuturor formaţiunilor politice, mai puţin celor de tip fascist. În mod paradoxal (sau nu) nu se interzicea activitatea partidelor de tip comunist. Conducerea Mişcării Legionare ştia foarte bine că în discursul politic al vremii Legiunea era, în mod eronat, asociată fascismului, membrii ei fiind consideraţi fascişti şi extremişti. Mişcarea Legionară se considera ca fiind inclusă pe nedrept în categoria „fascismului”, citând, pentru a-şi susţine poziţia, pe scriitorul german Walter Hagen, care vedea Garda de Fier ca fiind o mişcare născută din rădăcinile ei proprii, şi în nici un caz o copie a fascismului sau naţional-socialismului. De altfel, această poziţie este susţinută şi astăzi de actualul lider al Mişcării Legionare, Şerban Suru[3]

            Horia Sima acuza regimul lui Ion Iliescu de a nu fi democratic, deoarece, conform opiniei sale, nu regimul instaurat la putere avea datoria şi dreptul de a hotărî cine era democrat sau nu, ci poporul, care ar fi acordat sau nu votul reprezentanţilor partidului legionar. În plus, în Declaraţie se atrage atenţia asupra faptului că majoritatea celor care s-au opus cu arma în mână instaurării comunismului în ţara noastră făcuseră parte din Mişcarea Legionară şi că, deci, ar fi fost aberant ca tocmai acestora să li se refuze dreptul de a avea un partid politic.

            ÎnDeclaraţie, legionarii încearcă să demonteze, pas cu pas, diferitele acuzaţii care le-au fost aduse în anii comunismului, încearcă să explice şi să lămurească opinia publică în privinţa unor episoade controversate din zbuciumata istorie legionară, precum acuzaţia de terorism sau cea privitoare la abuzurile săvârşite de legionari asupra evreilor în timpul Rebeliunii Legionare din 21-23 ianuarie 1941, arătând că, de fapt, a fost vorba despre o lovitură de stat a generalului Antonescu. Totodată, prin expunerea unor argumente prezentate pentru prima oară de Horia Sima în broşura Mişcarea legionară şi democraţia (apărută în 1955), se încearcă acreditarea ideii conform căreia „legionarii au fost adevăraţii apărători ai democraţiei şi nu vechile partide politice”[4].

            Consiliul Politic al Legiunii vedea o campanie ideologică de diversiune în încercarea celor care au guvernat România imediat după evenimentele din decembrie 1989, de a sugera o apropiere între regimul lui Ceauşescu şi cele ale lui Hitler şi Mussolini, ca şi înidentificarea făcută de unii dintre gazetari între comunism şi legionarism.

Horia Sima

În opinia legionarilor, datoria principală a guvernanţilor români, în 1990, era aceea de a apăra statul şi de a-i asigura „continuitatea politică, juridică şi teritorială”[5]. Răspunderea pentru tranziţia de la vechiul regim comunist la un nou regim, democratic, urma să cadă atât în sarcina celor ce conduceau în acel moment destinele României, cât şi în sarcina opoziţiei. Consiliul Politic al Legiunii atrăgea atenţia guvernului să nu încerce a restaura comunismul sub o faţadă democratică şi să ofere oportunităţi egale tuturor partidelor. Bineînţeles, aici este vorba, în primul rând de faptul că legionarilor li se interzisese să participe la alegeri prin decretul prezidenţial care acorda libertatea de organizare şi propagandă tuturor partidelor, mai puţin unui eventual partid legionar, etichetat ca fascist. Se afirmă totodată în Declaraţie că: „Cei implicaţi în acest proces de tranziţie de la dictatură la democraţie trebuie să-şi asume răspunderile cuvenite, împiedicând ca lupta politică să degenereze într-o confruntare perpetuă, dictată de legile violenţei”[6]. De remarcat este poziţia avută de legionari vizavi de minorităţile naţionale. Astfel, acestora li se recunoaşte meritul de a fi participat alături de etnicii români la înlăturarea lui Ceauşescu şi, în acelaşi timp, dreptul de a li se asigura libertatea de cult şi de învăţământ în limba maternă şi de dezvoltare culturală proprie, precum şi toate celelalte drepturi compatibile cu existenţa statului. În schimbul acestor drepturi, minorităţile naţionale trebuie să se angajeze a respecta integritatea teritorială a României. În opinia celor ce au redactat Declaraţia:„Respectând aceste premise, se poate ajunge la o convieţuire armonică (armonioasă – n.n.) între naţionalităţile conlocuitoare, ceea ce mâine, într-o Europă Unită, va reprezenta un factor de apropiere şi integrare între toate Statele Naţionale”[7]. Această raportare a legionarilor la problema minorităţilor naţionale poate apărea şocantă la prima vedere, însă ea este în perfectă concordanţă cu fundamentele creştine ale ideologiei legionare. De altfel, aşa cum vom vedea mai târziu, într-o lucrare publicată în 1992[8], spre sfârşitul vieţii, Horia Sima considera că ordinea naturală a lumii este dată de triada: Creştinism-Naţionalism-Democraţie.

           În Declaraţie se răspunde şi atacurilor lansate asupra legionarilor de către conducătorii „partidelor istorice”, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, care sunt acuzaţi de faptul că activitatea lor în exil a fost ca şi inexistentă, ei nefăcând aproape nimic pentru „cauza naţională”. În plus cei doi sunt consideraţi a fi urmaşii celor care:

 „au săvârşit actul de la 23 August, al cărui final a fost ruperea frontului şi invazia României de către hoardele bolşevice. Aceste partide sunt în primul rând responsabile că neamul a fost blagoslovit cu 40 de ani de robie. Ignorând realităţile internaţionale, ignorând avertismentul lui Corneliu Codreanu, au devenit complicii involuntari ai instaurării dominaţiei comuniste în România.”[9]

În privinţa refacerii economiei naţionale, în Declaraţieeste specificat faptul că prioritatea era, în acel moment (1990), înfăptuirea planurilor de reorganizare a producţiei naţionale, pentru a putea avea loc trecerea de la economia centralizată la o economie socială, având la bază competiţia şi cererea[10]. Şi în economie, ca de altfel şi în celelalte sfere ale vieţii publice, era nevoie, în opinia legionarilor de „oameni noi”, care să formeze noua elită naţională. Se revine, deci, la formula „omului nou”, a întemeietorului Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, formulă dezvoltată ulterior şi de Horia Sima. În procesul de refacere a economiei româneşti, în opinia Consiliului Politic al Legiunii, un rol deosebit ar fi urmat să îl joace minorităţile germană şi evreiască din România, considerându-se că a venit momentul ca aceştia din urmă să dovedească că „sunt nu numai buni evrei, dar şi buni români”[11]. Remarcăm aici o încercare de reconciliere a legionarilor cu populaţia evreiască, în ciuda puternicilor animozităţi existente între cele două grupuri în perioada interbelică. Ca exemple a faptului că această reconciliere este posibilă, în Declaraţie sunt menţionate numele unor personalităţi marcante ale comunităţii evreieşti din România: Rabinul Şafran, călugărul Nicolae Steinhardt sau pastorul Richard Wurmbrand.

În privinţa redactării unei noi Constituţii, Horia Sima şi cei din jurul său considerau că înainte ca aceasta să înceapă a fi redactată era necesar un plebiscit prin care populaţia să-şi exprimă dorinţa de a avea o formă de guvernare republicană sau una monarhică. În cazul în care s-ar fi optat pentru cea din urmă, noua constituţie ar fi trebuit să ia ca model monarhiile occidentale şi să aibă la bază principiul „Regele domneşte, dar nu guvernează”.

 În altă ordine de idei, Consiliul Politic al Legiunii consideră ca fiind necesară organizarea tineretului într-un partid politic, pentru a reuşi astfel să acceadă, pe căi legale, în Parlament şi, eventual, la guvernare. În privinţa politicii externe, alături de o apropiere firească de statele occidentale, legionarii militau şi pentru unele relaţii speciale cu Rusia, această poziţie fiind datorată, în special, în perspectiva unei posibile uniri a Basarabiei cu România. În privinţa caracterului evenimentelor din decembrie 1989, cu privire la faptul dacă a avut loc o revoluţie cu adevărat sau totul a fost numai o conspiraţie, poziţia Mişcării Legionare este tranşantă: „A fost o revoluţie naţională, la care a participat întreg poporul, având în frunte tineretul universitar”[12].

În Declaraţie legionarii aduc în discuţie şi Procesul de la Nürnberg şi poziţia Aliaţilor faţă de Mişcarea Legionară în perioada postbelică, reclamând comportamentul regimului Iliescu vizavi de legionari şi de posibilitatea ca aceştia să înfiinţeze un partid politic pentru a candida la alegeri.

La sfârşitul Declaraţiei sunt făcute publice şi Cererile Mişcării Legionare, în număr de zece, semnate de Comandantul Horia Sima. Respectivele Cereri sunt reproduse în întregime într-o anexă, la sfârşitul prezentului text[13].

Trebuie menţionat faptul că Exilul legionar cunoştea, la acea data, realităţile din România numai prin intermediul mass-mediei occidentale, neavând deci o imagine clară şi atotcuprinzătoare asupra Revoluţiei din decembrie 1989.

 

I.2. Activitatea lui Horia Sima după 1990

            În cele ce urmează voi încerca să prezint activitatea lui Horia Sima începând cu anul 1990 şi până la moartea sa, survenită în 1993, la Augsburg. Această prezentare a avut ca principală sursă o serie de scrisori trimise de Comandant în perioada martie 1990- ianuarie 1993 lui Traian Golea (1917-2004)[14] şi publicate în numărul din iulie-august 2004 al revistei Obiectiv Legionar.

            Sima considera că legionarii ce urmau să plece în România aveau datoria de a acţiona cât mai discret, fără a trezi suspiciunea autorităţilor, ştiută fiind poziţia acestora vizavi de Mişcarea Legionară. Comandantulle recomanda tuturor legionarilor din exil ce mergeau în ţară o prudenţă maximă. În martie 1990 el se arăta preocupat de o inventariere a forţelor legionare din ţară şi a orientării acestora, fiind de părere că cei rămaşi fideli lui sunt mai aspru supravegheaţi decât „dizidenţii” (este vorba evident de cei pe care îi numim, de obicei, mexicani sau antisimişti, codrenişti”).

            Trebuie să precizăm,în contextul dat că, în perioada anterioară anului 1989, termenii utilizaţi pentru a-i desemna pe cei care se opuneau Comandantului erau mexicani şiantisimişti. Termenul de codrenist a apărut abia după 1989 şi constituie, în fond, o aberaţie, în sensul că cei care i-au rămas fideli lui Horia Sima ( care constituie de altfel majoritatea legionarilor), nu-l pun pe acesta mai presus decât pe Căpitan, ci doar îl consideră succesorul firesc al acestuia la conducerea Mişcării.

În ceea ce priveşte solicitările anumitor legionari din România ca Sima, în calitate de Comandant al Mişcării Legionare să se adreseze direct ţării, el afirmă: „Ezit, pentru a nu le face lor rău. Nu am încă informaţii complete. Mai aştept. O ieşire prematură poate să dăuneze. Să-i culeagă din nou. Ovreo‑bolşevicii stau la pândă. Oamenii se plâng de o anumită confuzie. Este drept (adevărat - n.n.), dar este preferabil unei represiuni”[15].

            Horia Sima se temea deci de o nouă prigoană împotriva legionarilor lansată de autorităţi, aceasta cu atât mai mult cu cât preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, afirma în luna iunie 1990 că ţara se află in faţa unei „rebeliuni legionare”.

            În primăvara lui 1990 Sima ia poziţie faţă de evenimentele petrecute în martie la Târgu-Mureş, fiind de părere că maghiarii au fost cei care au provocat incidentele, românii jucând rolul de victime. El nu-i uită nici pe basarabeni faţă de care avea o admiraţie sinceră, datorită rezistenţei de care mulţi dintre aceştia dăduseră dovadă în faţa încercărilor de rusificare ale sovieticilor. Sima îi vedea pe aceştia ca fiind „o revelaţie a geniului naţional”[16]. Tot legat de preocuparea Mişcării Legionare vizavi de problema românilor de la răsărit de Prut trebuie precizat faptul că Traian Golea s-a numărat printre cei care l-au întâmpinat la Miami, în Florida pe prim-ministrul moldovean din acea vreme, Mircea Druc, care milita pentru recâştigarea independenţei naţionale a Basarabiei. Moldova de dincolo de Prut era văzută de Horia Sima ca un teren fertil de propagare a ideologiei legionare.        

 

De la stanga: Ion Gavrilă Ogoranu şi Traian Golea la                        monumentul de la Fetea- 2003

Totodată, în scrisorile adresate lui Traian Golea, Comandantul se arată interesat de posibilitatea introducerii în ţară a unor cărţi legionare prin Banatul sârbesc şi constituirea acolo a unui depozit, pentru ca ulterior cărţile să fie trecute clandestin peste graniţă, în România. De altfel acest lucru se va şi realiza, cărţile fiind trimise din America la Berchtesgaden, pe adresa unui oarecare „Moş Sandu”, apoi ridicate de Nicolae Bojin şi transportate la Uzdin, de unde ulterior au fost trecute în România, la Timişoara. În oraşul de pe Bega Traian Golea intrase în contact cu Ovidiu Guleş, care edita revista Gazeta de Vest. Acesta, după unele articole favorabile Comandantului, ulterior s-a dovedit a fi critic la adresa acestuia, şi mai mult a afirmat chiar că naţionalitatea şi ideea naţionalismului sunt desuete. Astfel, Horia Sima îi recomandă lui Traian Golea să nu-i mai trimită cărţi legionare acestuia şi să rămână în expectativă până se va afla dacă acesta este cu adevărat un om de încredere sau nu. Personaj controversat, Guleş a emigrat în cele din urmă în Ungaria.

 

Pentru a ne face o idee despre ideile adesea aberante susţinute de Ovidiu Guleş în articolele sale publicate în Gazeta de Vest, care nu erau cu nimic susţinute de realitatea politică a momentului respectiv este suficient următorul citat, pe care l-am considerat revelator în acest sens:

 

„Principala manifestare politică în România de astăzi este fenomenul legionar.

De lucrul acesta suntem convinşi noi, acei tineri care am avut norocul să descoperim adevărata faţă a Legiunii. Alături de noi, toţi capii comunişti sunt cel puţin la fel de convinşi că fenomenul legionar este cea mai importantă manifestare politică din ţară, cel puţin pentru ei şi cel puţin dintr-o privinţă: aceea că Legiunea, trăirea în spirit legionar, anulează comunismul doar prin simpla ei prezenţă, doar prin afirmarea firescului creat, fără nevoia de a recurge la cea mai mică ofensivă.”[17]

           

La propunerea lui Traian Golea de a se retipări pentru a fi difuzate în ţară Protocoalele Înţelepţilor Sionului, traduse pentru prima oară în româneşte de Ion Moţa, în 1923, Horia Sima răspunde:

           

            „Această carte ar putea stârni anumite aprehensiuni în cercurile evreieşti. Nu trebuie uitat că rabinul Rosen exercită o influenţă decisivă asupra regimului Iliescu-Roman.

            În străinătate apoi e o acţiune întreprinsă de aceleaşi cercuri, ca să se creeze un fel de guvern mondial. E o luptă ce se dă între naţiuni şi cercurile evreo-masonice. Evident că noi nu contăm în această încăierare şi nici nu ne putem amesteca. Nu ştim sfârşitul ei. Criza din Golful Persic este ecou al acestei lupte. De aceea, eu cred că o astfel de publicaţie, acuma, ne-ar putea provoca anumite neajunsuri”[18].

           

            Apare astfel în gândirea Comandantului din nou ideea complotului universal evreo-masonic şi a încercării de instaurare e unei „noi ordini mondiale”.

Horia Sima şi camarazii săi au fost preocupaţi şi de răspândirea dovezilor ce arătau că Mişcarea Legionară nu a fost pusă sub acuzaţie în cadrul Procesului de la Nürnberg, deci nu a fost considerată fascistă sau nazistă.

           

Mircea Nicolau

La sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie 1991 Traian Golea a sosit în România la invitaţia Fundaţiei Culturale Române, condusă de Augustin Buzura. De fapt acesta îl invitase pe Golea la presiunile deputatului Octavian Căpăţână şi trimisese invitaţia în aşa fel încât Traian Golea să nu poată ajunge la timp la „Forumul Exilului”. Cu toate acestea, el a ajuns la timp în ţară[19]. Deosebit de interesant este faptul că atâta timp cât s-a aflat în ţară, Golea s-a întâlnit la sediul Ministerului de Externe cu Subsecretarul de Stat Nicolae Mareş, care i-a propus o colaborare, în sensul de a edita o broşură despre punctul de vedere românesc asupra Bucovinei, pe care apoi să o răspândească în Occident, propunere acceptată de bătrânul legionar. De altfel el a luat legătura şi cu mai mulţi legionari din ţară, printre care Nicolae Cojocaru[20] şi Gheorghe Brahonschi[21], care s-au plâns că ar fi avut probleme cu Mircea Nicolau[22], personaj al cărui nume va mai fi menţionat în paginile acestei lucrări.

 

            Horia Sima a stabilit ca regulă generală faptul că legionarii din exil nu se vor amesteca în modul de organizare al celor din ţară, după cum nici cei din ţară nu trebuie să se implice în treburile exilului. Astfel, Comandantulconsidera că o readucere a „dizidenţilor” (este vorba de aşa numiţii „antisimişti”, pe care adepţii lui Sima îi mai numesc şi „mexicani”) în rândurile Mişcării este practic imposibilă datorită faptului că aceştia, în loc să construiască ceva, în loc să fie preocupaţi de problemele naţionale, nu fac decât să-l atace cu fiecare ocazie, atât in ţară, cât şi în Occident. Datorită anumitor acţiuni ale „dizidenţilor”, Sima consideră că Mişcarea Legionară din România risca să fie supusă unor măsuri de represalii din partea autorităţilor statale[23].

            Horia Sima nu a avut o atitudine de opoziţie totală faţă de regimul Iliescu, încercând să descopere dacă se putea colabora cu acesta în „chestiunea naţională”. El îi explică lui Traian Golea poziţia moderată adoptată:

            „Citind declaraţiile mele, ai văzut că sunt moderate. Evident că dizidenţii noştri de la Cuvântul Românesc urlă tot timpul: Jos Iliescu!, dar ce pun în locul lui?

            Ai văzut că liberalii s-au dat cu tovarăşii, iar în ceea ce priveşte Ţărăniştii, sunt tot atât de parşivi, urmând linia Rabinului Rosen. Actualul regim nu poate fi răsturnat decât printr-o revoluţie. Din cauza mizeriei, Ţara e coaptă pentru revoluţie. Dar consecinţele unei noi revoluţii în România ar fi foarte grave pentru însăşi existenţa Statului român. Vor sări toţi vecinii şi nu va mai exista România. De bine, de rău, mai avem încă un stat.”[24]

            Comandantul susţine că revendicările legionare pot fi obţinute prin mijloace legale, dorind ca legionarii să participe la alegeri, fie utilizând numele lor, fie sub o altă titulatură. Totodată, Sima se arată gata de a colabora cu toate forţele constructive din România, evidenţiind totodată necesitatea unui referendum cu privire la posibilitatea reinstaurării monarhiei în România[25].

            Scopul suprem al legionarilor, în opinia lui Sima era în 1992 acela al atragerii tineretului în rândurile Mişcării, prin difuzarea de cărţi, broşuri şi gazete legionare, iar nu participarea la o luptă politică, plină de primejdii la momentul respectiv.

            În anul 1992 apărea la Madrid o broşură în limba franceză semnată de Horia Sima şi intitulată L’Ordre Naturel du Monde. Christianisme. Nationalisme. Démocratie . În această lucrare Comandantul susţine că omenirea trecea atunci printr-un moment decisiv al istoriei sale, în care fiecare trebuia să se preocupe de viitor, pentru a se evita o nouă catastrofă asemănătoare cu aceea generată de comunism în ţările care au căzut sub dominaţia sa[26].

            Sima consideră că la baza organizării societăţii omeneşti ar trebui să stea trei principii fundamentale: creştinismul, naţionalismul şi, surprinzător poate pentru unii, democraţia. Astfel, creştinismul nu poate fi exclus din viaţa politică a unei naţiuni, ideea de Dumnezeu trebuind să predomine în luarea oricărei decizii politice. Naţionalismul este văzut de Comandant ca fiind o „constantă a istoriei”[27], şi nu ca ceva trecător, naţiunile fiind considerate „colectivităţi dotate cu un suflet propriu”[28], create de Dumnezeu. În schimb, democraţia nu este văzută ca un atribut propriu al popoarelor sau ceva „intrinsec şi organic legat de existenţa lor”[29]. Totuşi, ea este în viziunea lui Sima o formă de guvernământ superioară regimurilor totalitare sau autoritare, cel mai mare avantaj al ei fiind faptul că deschide porţile ascensiunii sociale pentru toţi indivizii. Cu toate acestea, democraţia îşi depăşeşte mandatul atunci când au loc ingerinţe în viaţa religioasă sau în etosul unei naţiuni.

Încercarea de constituire a unor supra-state, cum ar fi de exemplu Uniunea Europeană este văzută de Horia Sima ca o utopie, căci aceste super-state ar intra în conflict cu însăşi ordinea naturală a lumii, omenirea fiind formată din popoare care constituie entităţi independente[30]. Alianţa dintre naţionalism şi democraţie constituie o necesitate politică în opinia Comandantului, căci ambele sunt ameninţate de mondialism.

În preajma alegerilor din toamna lui 1992, Sima redactează un Apel către ţară, în care explică motivele pentru care Mişcarea Legionară nu avea să participe la respectivele alegeri. În noiembrie 1992, cu puţin timp înaintea morţii sale survenită în 25 mai 1993, aşa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă lui Traian Golea, Sima concepuse un plan de reorganizare a Mişcării Legionare în ţară[31], plan pe care nu a mai apucat să îl ducă la bun sfârşit ca urmare a morţii sale, survenită în noaptea de 24-25 mai 1993 la Augsburg.

 

I.3. Activităţi legionare în ţară în perioada 1990-1993

           

 

Gabriel Constantinescu      Părintele revistei "Puncte Cardinale"

Concomitent cu activitatea desfăşurată de Comandant, legionarii din România au încercat, la rândul lor, să reorganizeze Mişcarea, să se integreze în noua realitate politică românească rezultată în urma evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, în ianuarie 1990 a luat fiinţă Uniunea Democrat-Creştină (U.D.C.), alcătuită mai ales din foşti deţinuţi politici, atât legionari cât şi nelegionari. Aş dori să subliniez, cu această ocazie, faptul că peste 75% din foştii deţinuţi politici au fost legionari sau simpatizanţi legionari. Această formaţiune politică, după un început care se arăta promiţător a căzut în obscuritate, datorită, în primul rând infiltrării în rândurile sale a unor persoane dubioase[32], dar şi a lipsei fondurilor. U.D.C. a avut drept „organ de presă” Veghea (din această publicaţie au apărut doar două numere) iar, mai apoi Democraţia creştină. Mult mai cunoscuta revistă Puncte cardinale, înfiinţată la Sibiu în ianuarie 1991 de fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu, a apărut, aşa cum ne informează actualul ei redactor-şef, Răzvan Codrescu, pentru a susţine publicistic Uniunea Democrat‑Creştină[33].

Din U.D.C. a făcut parte şi actualul lider al Mişcării Legionare, Şerban Suru. Acesta susţine, la rândul său, că în partid s-au infiltrat persoane dubioase, oameni ai fostei Securităţi. În final, deşi ajunsese vicepreşedinte al U.D.C., Şerban Suru a părăsit această formaţiune politică[34].

La insistenţele lui Şerban Suru şi cu aportul acestuia, o parte din vechii legionari, în frunte cu Mircea Nicolau, înfiinţează în 1992 partidul Noua Românie Creştină. Preşedinte al partidului a fost, încă de la început, Şerban Suru. Personaj bine cunoscut în mediile legionare din România, Nicolau a generat tensiuni inclusiv în interiorul taberei simiste (sunt cunoscute disensiunile avute de acesta cu Nicu Crăcea[35], Gheorghe Brahonschi, Ovidiu Găină[36] sau Alexandru Ronnet[37])[38]. De altfel, ulterior, Mircea Nicolau îşi va face loc şi în rândul Partidului Pentru Patrie, membrii acestuia neagreându-l iniţial. Despre Partidul Pentru Patrie voi discuta într-o secţiune specială a acestei lucrări, unde voi căuta să prezint principalele grupări de astăzi care se prezintă ca fiind succesoarele legitime ale Mişcării Legionare din perioada interbelică. Revenind la Mircea Nicolau, el a fost cel care a înfiinţat la Bucureşti Fundaţia Culturală „George Manu”, care ulterior va colabora cu Partidul Pentru Patrie. Răzvan Codrescu a văzut în Mircea Nicolau un „campion al exclusivismului simist”[39]. El a căutat să îşi apropie şi alte grupări, precum Fundaţia „Buna Vestire”, înfiinţată de Simion Ghinea[40], sau pe cei de la Scara. În acelaşi timp a controlat, pentru o vreme, publicaţia de orientare legionară Gazeta de Vest dar şi editurile Gordian şi Majadahonda (de la Timişoara, respectiv Bucureşti), înfiinţând totodată revista Permanenţe.

 

            Referitor la cel care se îngrijea de Editura Majadahonda, Radu-Dan Vlad, trebuie precizat faptul că acesta, până la urmă, se va dovedi a nu fi loial până la capăt cauzei legionare. Un bun exemplu în acest sens îl constituie prefaţa volumului Fascismul de Vasile Marin, semnată de profesorul Ioan Scurtu, din care cităm:

 

Dan Radu-Vlad, un informator al  securităţii dinainte de 1989 - Şerban Suru

„Desigur, timpul – acest suprem judecător al tuturor faptelor – nu a validat concepţia lui Vasile Marin promovată în teza sa de doctorat. Însuşi Nicolae Iorga avea să fie asasinat de colegii de organizaţie ai celor „doi băieţi viteji”, iar Mussolini, mult apreciat în lucrarea de doctorat, va muri în ştreang”[41].

 

Este evident faptul că un adevărat simpatizant legionar nu ar fi acceptat niciodată ca într-un volum pe care îl îngrijeşte să apară o astfel de frază.

 

Revenind la Partidul Noua Românie Creştină, trebuie menţionat faptul că preşedintele acestuia, Şerban Suru, după mai bine de jumătate de an de la înfiinţare, a pus problema afirmării făţişe a ideologiei legionare, lucru socotit ca inoportun de legionarii bătrâni membri ai respectivei organizaţii politice.

 

 

Actualul lider al Mişcării Legionare consideră că vechii legionari dau dovadă de o prudenţă excesivă, lucru datorat, în mare parte, vârstei înaintate a acestora cât şi calvarului îndurat de ei in închisorile comuniste.  

 

Din perspectiva lui Şerban Suru bătrânii legionari acţionează într-un mod care contravine metodologiei legionare, mai mult chiar, acest mod de acţiune nu corespunde nici măcar idealurilor legionare, din multe puncte de vedere[42].

Partidul Noua Românie Creştină a fost prima grupare care a organizat după Revoluţie o conferinţă care îl avea ca subiect pe întemeietorul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Acest lucru se întâmpla pe 29 noiembrie 1992, conferinţa având ca titlu:

 

 

 

Conferinţă - noiembrie 1992: "Corneliu Zelea Codreanu, un creştin în  slujba neamului"          De la stânga: Niculuă goga, Şerban Suru, tache Funda, Ioana Bancilă, Arşavic Acterian,  Filon Lauric, Maria Bancilă, Mircea Nicolau, Nicolae Balanescu, Romeo Puşcaşu, Sorin Bucătaru

„Corneliu Zelea Codreanu, un creştin în slujba neamului”. Iniţiativa organizării acestui eveniment, desfăşurat la Palatul Şuţu din Bucureşti, i-a aparţinut preşedintelui partidului, Şerban Suru. Respectiva conferinţă s-a bucurat de atenţia unui anumit sector al presei din România[43].

            La scurt timp după acest moment, pe 26 ianuarie 1993, Şerban Suru a părăsit rândurile partidului, făcând chiar o declaraţie publică în acest sens, în care explica faptul că, deşi Partidul Noua Românie Creştină era format din vechi legionari, aceştia nu doreau ca organizaţia politică respectivă să afişeze deschis această ideologie. În aceste circumstanţe, Şerban Suru, care a afirmat că iubeşte ideologia şi doctrina legionară s-a simţit nevoit să iasă din rândurile partidului[44].

Paralel, anti-simiştii au editat, la iniţiativa doctorului Şerban Milcoveanu, revista Învierea. Acesta a fost prezentat pentru o vreme, inclusiv pe posturile de televiziune ca fiind „purtătorul de cuvânt al punctului de vedere legionar”[45], bineînţeles această sintagmă fiind mai mult decât exagerată.

 

I.4. Un caz special: Mişcarea Pentru România

În cele ce urmează voi încerca să prezint Mişcarea Pentru România (MPR), grupare naţionalist-creştină întemeiată în 1992 de Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din perioada fenomenului „Piaţa Universităţii”. Am optat pentru a include prezentarea MPR în această parte a lucrării mele, şi nu în secţiunea în care voi vorbi despre alte grupări ce-şi revendică originea în Mişcarea Legionară din perioada interbelică, sau se prezintă drept urmaşe ale acesteia, din mai multe motive. În primul rând, Mişcarea Pentru România aparţine deja trecutului; deci nu pot scrie despre ea la prezent, aşa cum voi face cu celelalte grupări. În al doilea rând, pentru a respecta, pe cât posibil firul cronologic al evenimentelor, mi s-a părut necesar să aduc acum în discuţie cazul MPR, chiar dacă în prezentarea acestei grupări voi depăşi anul 1993.

            Marian Munteanu s-a inspirat în organizarea formaţiunii sale după modelul legionar. Astfel, el a creat „grupurile” Mişcării Pentru România, în diverse localităţi ale ţării, care te duc imediat cu gândul la cuiburile legionare. Latura spirituală a Mişcării lui Munteanu îşi găsea, de asemenea modelul în spiritualitatea legionară interbelică. La scurt timp, fostul lider al studenţilor pune şi bazele Senatului MPR, având ca exemplu instituţia omonimă înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu în anii’30. Pentru o vreme Mişcarea Pentru România a fost găzduită în casa profesorului şi scriitorului Marcel Petrişor. De altfel, Vladimir Tismăneanu vedea MPR ca o grupare care îşi găsise valorile spirituale pe care le promova în gândirea lui Mihai Eminescu şi Nae Ionescu, fiind animată de idealul unei „democraţii naţionale” sau al etnocraţiei[46].

 

Marian Munteanu        "Drumul Crucii" - 1992

Marian Munteanu şi-a demonstrat reaua credinţă, din perspectivă legionară, afirmând, în vara lui 1995, că: „Nu există în România nici o „mişcare legionară” şi deci nu pot exista nici „cuiburi de legionari”(…). Legionarismul este un curent social-politic ce aparţine perioadei interbelice. Aparţine deci istoriei[47]. De altfel, încă din 1993 Marian Munteanu încerca să se delimiteze de legionarism, în ciuda faptului că îşi organizase formaţiunea, aşa cum am văzut, după model legionar.

 La alegerile generale din 1992 MPR a obţinut 12.936 de voturi, adică 0,12% din totalul voturilor valabil exprimate, neobţinând nici un mandat parlamentar[48]. Ulterior MPR va organiza numeroase conferinţe, în diverse oraşe ale ţării, mai cu seamă în Bucureşti şi în Târgu Mureş.

            Marian Munteanu a fost un personaj extrem de controversat. El s-a născut în comuna Grădiştea, judeţul Giurgiu, pe 19 iunie 1962. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cadrul Universităţii Bucureşti, între 1987‑1991, socotindu-se un discipol al lui Petre Ţuţea. A înfiinţat Liga Studenţilor, la 24 decembrie 1989, al cărei preşedinte a fost până la terminarea studiilor, în 1991. Dacă în iunie 1990 era bătut sălbatic de mineri şi de forţele guvernamentale, la alegerile din 2000 doreşte să candideze la funcţia de preşedinte al României din partea Partidului Alianţa Naţională, condus de fostul conducător al SRI-ului, Virgil Măgureanu[49]. Se va retrage însă din cursă atunci când va realiza că nu are nici o şansă.

Sunt deosebit de interesante soluţiile pe care Marian Munteanu le propunea, în 1994 în paginile „Mişcării” pentru ca România să iasă cu bine din perioada de tranziţie, deci felul în care conducerea MPR îşi imagina organizarea statului. Astfel, Munteanu vorbeşte de „militarizarea sectorială” , adică, „să se instituie măcar un dram de ordine în aparatul administrativ al Statului Român”[50].

            În data de 22 ianuarie 1994, la sediul din Bucureşti al MPR, a avut loc o conferinţă de presă susţinută de Marian Munteanu, în calitate de preşedinte al Mişcării Pentru România şi de dr. Corneliu Dida, membru al Senatului MPR (actualmente deputat PSD). În cadrul acestei conferinţe de presă a fost dezbătută şi problema „militarizării sectoriale”. Mişcarea Pentru România propunea din nou această variantă de tranziţie, care s-ar fi concretizat „în sprijin logistic şi organizatoric din partea instituţiei militare, pentru buna funcţionare a ministerelor cheie”[51].

            Poziţia lui Munteanu vizavi de demersurile făcute de unele organizaţii evreieşti, în 1995, în direcţia despăgubirii materiale a evreilor ce suferiseră persecuţii în România este deosebit de tranşantă, el arătând că de fapt românii au fost cei persecutaţi: „(…) nu putem să trecem cu vederea faptul evident că victimele represiunilor şi violenţelor în România au fost mereu şi mereu românii şi nicidecum minorităţile naţionale (…)”[52].

            În paginile revistei Mişcarea, simiştii sunt atacaţi virulent, cel mai bun exemplu în acest sens fiind articolul Aperitiv bucureştean şi cină masonică pariziană-sau simismul şi masoneria, semnat de Dan Dungaciu[53]. Ulterior este atacat în paginile revistei şi publicistul Valeriu C. Neştian, de la Gazeta de Vest, publicaţie pro-simistă, considerat de către vechiul legionar (anti-simist) Dr. Ion Zeană, drept un „agent provocator”[54]. Această reacţie a fost generată de faptul că Neştian publicase într-un număr alGazetei un articol foarte dur la adresa comandantului legionar (de asemenea anti-simist), Constantin Papanace. Toate aceste atacuri nu au rămas fără ecou în lumea legionară, simiştii de la Fundaţia George Manu reacţionând, prin intermediul lui Virgil Maxim, care considera, în septembrie 1995, că Mişcarea Pentru România era „o legiune creată de guvernul neo-comunist ca diversiune”[55].

            În ceea ce priveşte problema homosexualităţii, MPR a criticat în noiembrie 1994 decizia parlamentarilor de a adopta reformularea articolului 200 din Codul Penal, privind sancţionarea practicilor homosexuale.

            În altă ordine de idei este interesant de observat faptul că întemeietorii MPR considerau că aceasta s-a născut ca o mişcare spirituală a generaţiei care luptase în decembrie 1989 pentru înlăturarea comunismului.

            În martie 1995, printr-un comunicat publicat în paginile Mişcării[56], Marian Munteanu, în calitate de Şef al Mişcării Pentru România, îşi arăta disponibilitatea de a colabora cu Convenţia Democratică, după ce aceasta ar fi fost părăsită definitiv de UDMR, PAC şi PSDR, adică acele partide care au dus, în opinia liderului MPR, la eşecul întregii coaliţii. Astfel, Convenţia Democratică ar putea deveni, după Munteanu, o Alianţă Naţională, capabilă să constituie, în scurt timp, cea mai puternică forţă de pe scena politică românească.

În anul următor însă, Mişcarea Pentru România avea să dispară din viaţa publică românească, ca şi cum nici măcar nu ar fi existat vreodată, Marian Munteanu risipind astfel un uriaş capital de popularitate, de care se bucurase la un moment dat. În opinia lui Răzvan Codrescu, eşecul MPR s-a datorat, în principal, infatuării şi suficienţei lui Marian Munteanu, dar şi imixtiunii la vârf a unor foşti securişti sau naţional-comunişti[57].

De altfel, omul de cultură Dan Zamfirescu, într-un interviu acordat publicaţiei Adevărul literar şi artistic din data de 9 mai 1993, fiind întrebat de cât timp îl cunoştea pe Marian Munteanu, a răspuns:

 „De când mi l-a băgat Coja în casă, ca să mă toarne la securitate că am literatură legionară. Adică asta era cu doi ani înainte de căderea lui Ceauşescu. Şi, după vreo câteva convorbiri de mare provocare, i-am spus: Marian, hai să fim cinstiţi! Ce grad ai tu, să-ţi spun ce grad am eu. Omul a rămas absolut stupefiat (…). Cu două săptămâni înainte de căderea lui Ceauşescu, mă întâlnesc cu Marian pe stradă, speriat: „Domnule, m-au prins ăia şi nu ştiau că sunt al lor, au trebuit să vină băieţii de pe partea ailaltă sa mă scape”… Pe urmă i-a publicat Măgureanu angajamentul şi cifra.”[58]

Aproape concomitent cu înfiinţarea Mişcării Pentru România, Radu Sorescu, nepotul poetului Marin Sorescu a pus bazele Partidului Dreapta Naţională, editând şi revista Noua Dreaptă (fără nici o legătură cu revista omonimă editată astăzi de organizaţia Noua Dreaptă, condusă de Tudor Ionescu). Răzvan Codrescu îl prezintă pe Radu Sorescu ca fiind „un personaj „uns cu toate alifiile”, alternând, în malaxorul unui tupeu deconcertant, un pseudo-legionarism ultra-radical cu un soi de mitocănie naţional-comunistă mai tinerească, precum şi afacerismul dubios cu exerciţiul intelectual de mâna a doua”[59]. Acest partid va fi menţionat şi în raportul Serviciului Român de Informaţii (SRI) dat publicităţii în octombrie 1994, raport ce sintetiza rezultatele activităţii desfăşurate de SRI în perioada octombrie 1993- septembrie 1994[60]. De menţionat că alături de Radu Sorescu, din conducerea Partidului Dreapta Naţională a mai făcut parte şi actualul deputat Aurelian Pavelescu (care a îndeplinit chiar funcţia de preşedinte între 1994 şi 1996)[61].

 

II. Activităţi legionare după 1993

 

II.1. Şerban Suru şi Mişcarea Legionară

Despre Şerban Suru, licenţiat în fizică, putem preciza faptul că provine dintr-o familie de intelectuali, bunicul său din partea tatălui, Pavel Suru fiind un celebru editor şi librar în perioada interbelică, la un moment dat îndeplinind şi funcţia de director al Tipografiei Patriarhiei Române[62]. Acesta a publicat o serie întreagă de cărţi cu caracter naţionalist, fiind şi membru al Asociaţiei „Prietenii Legionarilor”[63]. Numele lui Pavel Suru este amintit atât de Corneliu Zelea Codreanu, cât şi de Horia Sima în scrierile lor.

Şerban Suru s-a impus ca lider al Mişcării Legionare ca urmare a faptului că după ce Horia Sima s-a stins din viaţă, în 1993, nimeni nu şi-a mai atribuit titlul de „şef al Mişcării Legionare”. Prin urmare, legitimitatea sa este dată de faptul că s-a impus ca şef al organizaţiei, respectând perceptul legionar de bază conform căruia un lider se impune, el nefiind ales. Fiind un „om la faptei”, aşa cum îl numeşte Răzvan Codrescu[64], deşi contestat de mulţi dintre bătrânii legionari, atât din exil, cât şi din ţară, fie ei „simişti” sau „codrenişti”, Suru are de partea sa avantajul tinereţii, ca şi faptul că nu a „cultivat făţiş gâlceava interlegionară”[65].

După ce a părăsit Partidul Noua Românie Creştină, Şerban Suru a organizat o serie întreagă de conferinţe având drept subiect Mişcarea Legionară. La aceste conferinţe erau invitaţi vechi legionari ca şi persoane familiare cu ceea ce înseamnă fenomenul legionar. Ele s-au desfăşurat din 1993 şi până în toamna lui 1994 la Sala Dalles sau la Sala Argus din Bucureşti[66]. În clădirea fostei Direcţii a V-a a Securităţii, lângă actualul sediu al Senatului, foştii deţinuţi politici deschiseseră un muzeu. Cum cei mai mulţi deţinuţi politici au fost legionari, Şerban Suru a reuşit să îi convingă pe aceştia să găzduiască şi o expoziţie de carte legionară. Tot acolo în perioada respectivă se asculta în public muzică legionară şi s-au distribuit casete cu cântece legionare.

 

 

1993. Sala Dalles-Bucureşti       Conferinţă organizată de Şerban Suru despre Mişcarea Legionară De la stânga: Aristide Lefa, Mircea Nicolau, Marcel Petriţor. Nae Nicolau

Anul 1994 a fost un an decisiv pentru reorganizarea Gărzii de Fier în ţară, fiind anul în care actualul lider al acesteia a realizat că ea nu poate funcţiona decât în formele în care a fost imaginată de Corneliu Zelea Codreanu. În toamna lui 1994 Şerban Suru a înfiinţat la Bucureşti cuibul Horia Sima, eveniment relatat în majoritatea cotidienelor centrale[67]. Ulterior, au mai luat fiinţă şi altele: Nicoleta Nicolescu şi Cruce şi spade (de asemenea la Bucureşti), 13 Ianuarie-Majadahondaşi Virgil Teodorescu (la Constanţa), Ică Tănase (la Timişoara), Ion Moţa (la Cluj-Napoca), Ion Banea (la Sibiu) şi Vlad Ţepeş (la Braşov). Acestea aveau să constituie o familie de cuiburi ce va purta numele de Fapta. O parte din aceste cuiburi aveau să fie menţionate şi în raportul SRI dat publicităţii la 23 noiembrie 1995[68].

Tot în toamna lui 1994 Şerban Suru a înfiinţat o bibliotecă legionară, care la început a funcţionat la domiciliul acestuia, în 1998 sediul Bibliotecii Legionare fiind mutat în imobilul din Strada Iacob Negruzzi nr. 1, unde funcţionează şi astăzi. De altfel aici se găseşte şi sediul central al Mişcării Legionare. Legiunea mai beneficiază şi de o editură proprie, unde se editează cărţi, broşuri cu caracter legionar, afişe de propagandă, iar din iulie 2003 şi revista lunară Obiectiv Legionar.

Marea majoritate a cărţilor care se găseau la început în bibliotecă fuseseră primite de la vechi legionari din exil, în special de la Traian Golea. Şerban Suru l-a cunoscut pe Traian Golea în anul 1992, când amândoi au participat la Festivalul Românilor de Pretutindeni care s-a desfăşurat în acel an în Canada, în oraşul Hamilton din Ontario. Aceea a fost cea de-a treia ediţie a festivalului mai sus menţionat[69].

            În anul 1995 Şerban Suru va organiza, între 15 iulie şi 15 august, prima tabără legionară de după 1989 la Padina, în munţii Bucegi[70]. Între timp, membrii îşi confecţionaseră şi uniforme legionare, şi periodic, timp de câţiva ani la fiecare 2-3 luni Mişcarea Legionară a început să organizeze conferinţe, după 1997, în special sub egida Asociaţiei Culturale Naţional-Creştine „Petre Ţuţea”, care are sediul central în Constanţa, preşedintele ei fiind Bucur Braşoveanu. Această asociaţie s-a înfiinţat în iulie 1997.

Aspect din tabăra de la Padina - Munţii Bucegi - 1995

În perioada respectivă s-au organizat numeroase conferinţe de presă, dar şi tabere legionare, în fiecare vară, multe dintre ele desfăşurându-se la Valea Plopului, în judeţul Prahova, unde legionarii au dat o mână de ajutor părintelui Nicolae Tănase, care prin intermediul ONG-urilor pe care le prezidează, Pro Vita Sfântul Brâncoveanu şi Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi derulează numeroase proiecte de asistenţă socială, mai cu seamă în beneficiul minorilor[71].

Scopul acestor tabere, pe lângă educaţia legionară, era acela de a răspândi „adevărul despre Mişcarea Legionară”, aşa cum declară actualul şef al Legiunii[72]. Totodată se încerca convingerea populaţiei, dar şi a administraţiei statului că Mişcarea Legionară nu reprezenta un pericol la adresa stabilităţii statului şi a societăţii româneşti. Până la taberele ce au avut loc la Valea Plopului menţionate anterior, legionarii au mai organizat şi altele, la Eforie Sud (în 1996 şi 1997), lângă Sibiu, sau în zona Făgăraşului, ultima fiind o tabără de propagandă.

            Pe lângă aceste activităţi, la care au participat legionari din toată ţara, cuiburile 13 Ianuarie‑Majadahonda şi Virgil Teodorescu din Constanţa au editat în anul 1998 şi o „Foaie culturală, istorică şi de luptă pentru adevăr”, intitulată Steaua Polară. Aceasta a avut însă o existenţă efemeră.

Referitor la rapoartele SRI-ului, făcute publice de Virgil Măgureanu în 1994, 1995 şi 1996, Şerban Suru consideră că acesta a fost nevoit să recunoască faptul că Mişcarea Legionară nu desfăşurase nici o activitate ilegală şi că nici unul dintre membrii ei nu a fost pus sub o acuzaţie penală[73]. Dialogul purtat de actualul lider al Mişcării Legionare cu Virgil Măgureanu pe 24 noiembrie 1994, cu prilejul întâlnirii cu presa organizată de acesta din urmă, a fost pe larg relatat în numărul din 25 noiembrie 1994 al cotidianului Jurnalul Naţional.

Revenind la anul 1995, trebuie menţionat faptul că la acea dată, ca şi în anul următor, legat de familia de cuiburi Fapta funcţiona un cuib legionar şi la Chişinău, care purta denumirea de Căpitanul. Acest cuib se pare că avea legături cu Liga Studenţilor Moldoveni, apropiată în acea vreme de Mişcarea Pentru România condusă de Marian Munteanu[74]. Legionarii din Chişinău au deschis un centru de documentare precum şi Biblioteca naţional-creştină „Radu Gyr”. Cuibul Căpitanul şi-a încetat activitatea ca urmare a presiunilor puternice la care au fost supuşi membrii săi, format doar din elevi si studenţi, din partea autorităţilor de la Chişinău.

Tabăra Legionară de la Valea Plopului - 1999

Cu trimitere la declaraţiile făcute de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu în 1995, privind „pericolul legionar”, Şerban Suru şi viitorul preşedinte al Asociaţiei Culturale Naţional - Creştine „Petre Ţuţea”, Bucur Braşoveanu au afirmat în cadrul unei conferinţe de presă că:

„Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu continuă mincinoasa propagandă antilegionară din ultimii 50 de ani. Puterea are nevoie de o diversiune care să abată atenţia românilor dar şi a Occidentului, de la adevăratele greutăţi cu care se confruntă România. De asemenea, au continuat cei doi legionari, sub mantia unei mişcări de dreapta calificate ca şovină se pot foarte uşor masca atentate anti-evreieşti sau anti-arabe. Cuiburile legionare înfiinţate la Bucureşti, Constanţa, Craiova şi Chişinău pot să se apere de acuzaţiile prezidenţiale doar printr-o maximă deschidere şi transparenţă (…).”[75]

Referindu-se la organizarea Mişcării Legionare, Şerban Suru a declarat că aceasta este o organizaţie benevolă ce are ca statut Cărticica Şefului de Cuib. Mişcarea Legionară, nici în interbelic şi nici după 1989 nu a fost înregistrată la tribunal, nu a avut vreodată personalitate juridică. Astfel, deşi nu se poate bucura de avantajele ONG-urilor, totuşi avantajul dobândit ca urmare a faptului ca te constitui ca o organizaţie benevolă este infinit mai mare şi anume acela că autorităţile nu pot avea imixtiuni în interiorul organizaţiei. Dând ca exemplu organizarea legionară din perioada interbelică, şeful Gărzii de Fier aminteşte faptul că toate sediile acesteia erau trecute pe numele a diverse persoane particulare, şi nu pe numele organizaţiei, acest lucru fiind imposibil datorită faptului că Mişcarea Legionară nu era constituită ca personalitate juridică.

 

1995 - Colonelul Ovidiu Soare, Şeful Diviziei "Apărarea Constituţiei din cadrul SRI, răspunzând întrebărilor puse de Şerban Suru.

În anul 1996, dintre acţiunile desfăşurate de Legiune, cele mai importante au fost: conferinţa-dezbatere organizată pe 20 ianuarie la Sala Dalles din Bucureşti şi având ca titlu Ianuarie 1941 „Rebeliunea Legionară” – între adevăr şi minciună” (la această conferinţă au participat Ion Gavrilă Ogoranu, Vasile Blănaru, Marcel Petrişor şi Şerban Suru); comemorarea lui Horia Sima în satul său natal, Mândra din judeţul Sibiu (organizată de cuibul braşovean Vlad Ţepeş, care i-a invitat să participe, printre alţii, pe fratele lui Sima, Eugen Raţiu şi pe şeful familiei de cuiburi Fapta, Şerban Suru); înălţarea, pe 24 iunie a unei cruci pe muntele Rarău, în memoria lui Corneliu Zelea Codreanu.

 

1997 - Conferiţă legionară în Constanţa    De la stânga: Bucur Braşovenu, Şerban Suru, Mihail Ţewe, Dan Vintilă

După alegerile generale din 1996 care au dus la schimbarea puterii politice de la Bucureşti, şeful Mişcării Legionare a afirmat că:

 „Vom cere, într-un mod civilizat, dar hotărât, schimbarea manualelor de istorie, mai ales a celor pentru clasa a XII-a, care tratează fenomenul legionar după acelaşi tipic cu Dicţionarul de istorie al României, elaborat în epoca comunistă. În acest sens, considerăm că este aberant să fim etichetaţi ca adversari în viaţa politică românească. Noi vom fi concurenţi.”[76]

            În ciuda acestei declaraţii, uşor optimiste, schimbarea puterii politice care a avut loc în România anului 1996 nu a modificat în nici un fel percepţia pe care clasa politică românească o avea asupra Mişcării Legionare, ea rămânând, ca până astăzi de altfel, la periferia vieţii politice româneşti. Acest lucru s-a datorat, în parte imaginii pe care Legiunea o are în rândul politicienilor şi a opiniei publice româneşti şi, în parte faptului că nu există încă un partid politic al Gărzii de Fier, care să poată participa la alegeri, pentru a juca eventual un rol pe scena politică a ţării.

În anul 1998 Şerban Suru a fost invitat la o ediţie a emisiunii Hai România, realizată de celebrul regizor Sergiu Nicolaescu la postul de televiziune Antena 1[77]. Cu o altă ocazie, fiind invitat la Tele7abc de către Dan Diaconescu, şeful Mişcării Legionare nu a ezitat să apară la acest post de televiziune îmbrăcat în cămaşă verde şi cu diagonala specifică uniformei legionare. Ulterior, Şerban Suru şi-a putut exprima punctul de vedere şi la alte emisiuni difuzate la posturi de televiziune naţionale sau locale.

În anul 2000 la Editura Mişcării Legionare a apărut broşura Să ne pedepsim conducătorii[78], în care legionarii expun ceea ce în opinia lor reprezintă cele mai mari neajunsuri ale democraţiei, propunând în acelaşi timp soluţii pentru înlăturarea lor. Acestei broşuri îi voi dedica o secţiune aparte a lucrării, deoarece ea sintetizează poziţia actuală a Mişcării Legionare vizavi de sistemul democratic, aşa cum funcţionează el în România, precum si schimbările pe care legionarii ar dori să le impună în cazul în care ar ajunge să participe la guvernare.

Diferitele activităţi organizate de Mişcarea Legionară au stârnit adeseori şi ecouri în presă, de multe ori însă Legiunea fiind prezentată ca ceva „exotic”. Astfel, de pildă, în 2002, ziarul Adevărul publica un articol ce purta ca titlu Mişcarea Legionară - un nou hobby pentru pensionari[79]. Acest articol a apărut cu ocazia încercării legionarilor de a organiza în ziua de sâmbătă, 22 iunie 2002, conferinţa „Mişcarea Legionară – 75 de ani de prigoniri şi jertfe”. Conferinţa respectivă nu a mai avut loc, ca urmare a faptului că cei care conduceau Centrul de proiecte culturale ArCuB, din Strada Batiştei, unde trebuia să se desfăşoare aceasta, nu au mai permis accesul organizatorilor, atunci când au aflat care era subiectul ce urma să fie adus în discuţie. Pe lângă faptul că cei prezenţi au protestat vizavi de această decizie a conducerii ArCub-ului, Şerban Suru a condamnat şi Ordonanţa 31 din mai 2002 (vezi: Scrisoare deschisă) cu privire la negarea Holocaustului, invocând libertatea de opinie şi de exprimare. Conducătorul Mişcării Legionare a afirmat, cu această ocazie, conform ziarului Adevărul că: „Eu, Şerban Suru, aici şi acum, contest Holocaustul”[80].

În luna iulie 2003 a apărut primul număr din Obiectiv Legionar, revista Mişcării Legionare. Acest lucru a fost posibil datorită unor mari eforturi depuse de legionari. În acest sens, cu aproximativ un an înainte de apariţia primului număr al acestei publicaţii, Şerban Suru declara că: „Ne chinuim de un an şi ceva să încercăm să scoatem o revistă, dar nu reuşim acest lucru pentru că sunt cheltuieli foarte mari şi nu ni le permitem”[81].

În primul număr al revistei Şerban Suru justifică astfel apariţia acesteia:

 „Apariţia unei reviste care să reflecte punctul de vedere oficial al Mişcării Legionare (ML) s-ar putea să surprindă pe mulţi! Însă marea majoritate a populaţiei habar nu are ce este Legiunea Arhanghelul Mihail sau Garda de Fier (…). Aşa că o asemenea revistă se impunea. Dar, mai ales, ea apare pentru că legionarii au multe lucruri de făcut. Şi vor să le explice înainte de a le începe.

Primul număr, cel de faţă, va fi singurul ce va avea drept temă istoria şi concepţiile mai vechi sau mai noi despre Legiune. Restul se vor ocupa în marea lor majoritate numai de prezent. Actualitatea, cu rădăcini în viitor, va fi pentru legionari scopul principal.”[82]

În numărul inaugural din Obiectiv Legionar a fost publicat şi un interviu cu istoricul Adrian Cioroianu, membru marcant al Partidului Naţional Liberal, în care acesta şi-a expus opiniile privitoare la Mişcarea Legionară, opinii deloc favorabile. În aceste condiţii apare ca fiind extrem de interesant demersul făcut de cei din redacţia publicaţiei Legiunii de a-l contacta şi a-i cere un interviu distinsului istoric.

În numărul doi al revistei, Şerban Suru ia poziţie vizavi de procesul şi condamnarea profesorului braşovean Grigore Opriţă, acuzat şi condamnat de Tribunalul Braşov pentru propagandă naţionalist-şovină şi pentru deţinerea, confecţionarea şi răspândirea de simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe[83]. Deşi Opriţă a fost graţiat, procesul său a fost văzut de întreaga presă şi opinie publică de dreapta şi nu numai, ca un atac direct la libertatea de exprimare. În opinia conducătorului Mişcării Legionare, rechizitoriul procurorului braşovean Valentin Horia Şelaru este „de o monstruozitate aberantă”[84].

Ulterior, sentinţa Curţii de Apel Braşov, prin care Grigore Opriţă era achitat a fost atacată cu recurs de către procuratură. Sentinţa respectivă a rămas însă definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1046/17.02.2006. Aşa cum remarca Şerban Suru, respectivul proces a reprezentat „o acuzare directă adusă Mişcării Legionare, mai precis ideologiei, doctrinei şi metodologiei ei”[85]    .Articol Cotidianul

În cele ce urmează, voi reproduce parţial punctele 16, 17 şi 18 din motivarea sentinţei date de judecătorii Curţii de Apel Braşov în cazul lui Grigore Opriţă, puncte ce demonstrează fără niciun fel de dubiu legalitatea Mişării Legionare:

 „16. În România, ca stat democratic, exprimarea unor opinii sau convingeri legate de doctrina sau Mişcarea Legionară nu sunt interzise. (...)

De altfel, funcţionarea a numeroase organizaţii legal înfiinţate, precum: Mişcarea Legionară, Noua Dreaptă, etc., şi existenţa unor publicaţii ale acestora, constituie o realitate care nu poate fi ignorată.

Ele sunt prezente pe numeroase situri de pe internet şi îşi fac cunoscute preocupările legate de naţionalism, doctrina legionară, Garda de Fier, embleme, însemne, publicaţii, doctrină, imnuri, poezii, etc.

Suntem, de fapt, în prezenţa materializării libertăţii de exprimare care, dacă funcţionează în alte cazuri, trebuie să funcţioneze, în limitele legii, şi pentru inculpat.

17. Manifestarea unei opţiuni faţă de o anumită doctrină sau mişcare politică se înscrie în cadrul dreptului fundamental la libera exprimare. (...)

18. În prezenta cauză, aşa cum s-a amintit, este de observat că starea de fapt reţinută în sarcina inculpatului Opriţă Grigore este contemporană cu activitatea unor organizaţii cu opţiuni declarate spre Mişcarea şi doctrina legionară, care sunt legal înfiinţate şi care îşi exprimă mult mai direct şi mai tranşant decât inculpatul, cu accesibilitate maximă pentru public, idei, informaţii şi documente legate de Garda de Fier şi reprezentanţii acesteia, având publicaţii prin care ele sunt exprimate”[86]   Evrei-FCER

Grigore Opriţă şi Şerban Suru la Curtea de Apel din Braşov

Alte numere din revistă au adus în discuţie subiecte delicate, precum Holocaustul sau raportul Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului, condusă de Elie Wiesel. De asemenea, în paginile revistei au fost republicate Cărticica Şefului de Cuib şi Scrisori studenţeşti din închisoare de Corneliu Zelea-Codreanu. Tot în Obiectiv Legionar a fost publicată pentru prima oară o parte din corespondenţa purtată de Horia Sima cu Traian Golea.

 

Conţinutul unor numere ale publicaţiei, precum şi faptul că aceasta se distribuie prin Rodipet şi prin Poşta Română au determinat consternarea lui Andrei Oişteanu. În acest sens, el afirmă că:

 „Am verificat la poştă şi nu mi-a venit să cred. În „Catalogul publicaţiilor interne – 2005”, la cap. 6 („Publicaţii de comentarii, analiză şi dezbatere a fenomenelor sociale şi politice”), la nr. 4846 se află revista „Obiectiv legionar” (cu un preţ evident subvenţionat 13.000 / număr). O publicaţie, chipurile onorabilă, printre alte publicaţii onorabile (în strictă vecinătate este înregistrată… revista „22”).”[87]

În paginile numărului din septembrie 2004 al revistei Obiectiv Legionar Şerban Suru făcea publică intenţia Mişcării Legionare de a demara o campanie pentru

strângerea celor 25.000 de semnături necesare înfiinţării unui partid politic, partid politic ce va purta numele de Legiunea Creştină. Până la sfârşitul lui 2005 această acţiune rămăsese la stadiul de proiect.

Un număr al revistei care a stârnit discuţii aprinse, inclusiv în Parlamentul României, a fost cel dublu din Decembrie - Ianuarie 2004 – 2005, ce purta ca titlu America Nazistă.

În articolul Nazismul în lume, şeful Mişcării Legionare explică faptul că:

 „toate textele traduse şi imaginile reproduse reprezintă doar punctul de vedere al organizaţiilor respective. Ele nu sunt şi punctul de vedere al Mişcării Legionare şi, în consecinţă, nu ne reprezintă. ML nu are nimic de a face cu nazismul sau rasismul. Ideologia ML este diferită de cea naţional-socialistă.

Cele editate în numărul de faţă al revistei noastre nu sunt altceva decât o informare a publicului român despre existenţa şi funcţionarea legală a partidelor şi organizaţiilor de tip „extremism de dreapta” în lume cât şi despre ideile şi concepţiile lor.”[88]

În ciuda acestor lămuriri, conţinutul numărului respectiv al revistei Obiectiv Legionar l-a determinat pe senatorul UDMR Gyorgy Frunda să ia poziţie în Parlament. Astfel, preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului de la Senat afirma, referitor la publicarea revistei şi la faptul că ea a fost trimisă oficial respectivei Comisii senatoriale, că:

 „Dacă aceşti oameni îşi permit acest lucru, să ne închipuim ce fac ei cu adevărat. Şi nu cred că este cazul să zâmbim superficial şi de sus. Este un pericol iminent, este un pericol real – scuzaţi-mă! – nu iminent, ci real. Este un pericol real faţă de care cred că trebuie să luăm toate măsurile legale care se impun.

Cer Ministerului Public, Parchetului, parchetelor judeţene de pe lângă tribunale, de pe lângă Curţile de apel, să pornească imediat investigaţiile legale împotriva acelora care şi-au dat semnătura şi a acelora care difuzează această presă. Este o infracţiune şi sper că nu este parlamentar sau grup parlamentar în acest Senat care să nu fie de această părere.”[89]

Interesant de remarcat este faptul că liderul Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor a luat poziţie vizavi de această intervenţie a lui Gyorgy Frunda, acuzându-l pe acesta că este avocatul care susţine reabilitarea criminalului de război, fascistul Albert Waas, vinovat de uciderea a numeroşi evrei şi români, după ce Transilvania de Nord a intrat sub administraţie maghiară în urma Dictatului de la Viena din vara anului 1940. Denunţului penal înaintat de Gyorgy Frunda Parchetului General împotriva membrilor redacţiei revistei Obiectiv Legionar, aceştia i-au răspuns în numărul dublu 22-23 din aprilie - mai 2005, publicând o serie de articole referitoare de extremismul maghiar.

 

II.2. Broşura Să ne pedepsim conducătorii    Democraţia_Legionară

            Am decis să dedic respectivei broşuri editate de Mişcarea Legionară în anul 2000 o secţiune specială în cadrul lucrării de faţă datorită faptului că în ea sunt prezentate succint opiniile legionare contemporane asupra funcţionării statului. Astfel, putem anticipa felul în care Legiunea ar acţiona în dacă ar ajunge să joace un rol pe scena politică a ţării. În acest sens, reformarea sistemului democratic este, în opinia legionarilor, o necesitate presantă:

            „Undeva, sistemul democratic în care trăim, are defecte şi greşeli. Nu avem dreptul moral să ne resemnăm şi să spunem: „Aşa ne-a fost dat de soartă!”. Trebuie să fim conştienţi că democraţia nu este o stare ultimă şi desăvârşită a societăţii, ci un proces în continuă perfecţionare şi schimbare.

            Suntem datori, faţă de noi şi de copiii noştri, să contribuim la îmbunătăţirea sistemului politic actual.”[90]

            Legionarii consideră că trebuie introduse măsuri pentru împiedicarea şi prevenirea partidelor şi a candidaţilor de a mai face promisiuni pe care nu şi le pot ţine, în timpul campaniei electorale. Mai mult, cei care nu îşi îndeplinesc promisiunile făcute ar trebui, în opinia membrilor Mişcării Legionare, să fie traşi la răspundere civilă şi penală, şi de asemenea înlăturaţi din funcţii, încă din timpul mandatului. Propunerile legionarilor au fost amintite şi în diferite jurnale, precum Adevărul, Jurnalul naţional sau Ziua în vara lui 1999 şi primăvara lui 2000[91].

            Pentru remedierea acestor „defecte” ale democraţiei, Şerban Suru şi cei din jurul său propun modificarea Constituţiei şi a legislaţiei româneşti, prin introducerea unor noi articole, care să prevadă obligativitatea celor care participă la alegeri de a prezenta populaţiei un plan cu promisiunile pe care se angajează să le îndeplinească. De asemenea, aceste promisiuni trebuie să fie foarte bine structurate atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ, „cu defalcare precisă în timp (pe luni, trimestre, semestre, ani) şi spaţiu (localităţi, judeţe, zone, regiuni)”[92].

            Acest plan de realizări – promisiuni, o dată înregistrat la notariat îi face pe candidaţii câştigători la alegeri să poată fi traşi la răspundere civilă şi penală pentru nerespectarea promisiunilor făcute şi să poată fi înlăturaţi din timp din funcţiile de conducere, dacă nu şi-au îndeplinit promisiunile în termenele specificate în plan. Supravegherea îndeplinirii sarcinilor asumate de către aleşi ar urma să cadă, în viziunea legionarilor, în sarcina unor corpuri speciale de procurori şi judecători.

            Planul devine astfel:

            „un contract între alegători şi aleşi asemănător unui contract de afaceri obişnuit, de concesionare sau închiriere, prin care alegătorii, adică cetăţenii de rând, dau celor aleşi spre folosinţă şi conducere, întreaga ţară. Aleşii vor fi retribuiţi corespunzător, dar în schimb vor răspunde penal şi civil pentru nerespectarea contractului.”[93]

            Aceste propuneri au fost trecute într-un proces verbal, Şerban Suru şi cei apropiaţi lui constituind un comitet de iniţiativă pentru revizuirea Constituţiei României, proces verbal autentificat la notar pe data de 4 aprilie 2000. Legionarii sperau să poată, cu ajutorul unei părţi a opiniei publice, să schimbe Constituţia României în sensul propus de ei, până la alegerile din 2004. În ciuda faptului că, aşa cum am arătat mai sus, iniţiativa aceasta s-a bucurat de o oarecare atenţie în presă la momentul respectiv, până la sfârşitul anului 2005 totul nu rămăsese decât la stadiul de proiect.  Video: Legionarii işi fac partid

 

 

III. Grupări ce se revendică drept succesoare legitime ale Mişcării Legionare din perioada interbelică

 

III.1. Partidul Pentru Patrie şi Fundaţia „Profesor George Manu”

            Partidul Pentru Patrie (PPP) a fost înfiinţat de vechii legionari rămaşi fideli lui Horia Sima (Nistor Chioreanu, Virgil Mateiaş, Nicolae Păun). La conducerea partidului a fost instalat iniţial Nistor Chioreanu, ulterior preşedinţia PPP revenind dr. ing. Iulian Constantin. Acesta, declara în 1997 pentru cotidianul Evenimentul Zilei că:

            „Partidul doreşte să devină expresia politică a Mişcării Legionare. (…) Noi suntem un partid constituţional, de dreapta, adică respectăm şi luptăm pentru tradiţie, naţionalism şi creştinism. Actualmente, în Mişcarea Legionară există mai multe segmente care se completează reciproc. Noi reprezentăm – de fapt tindem să reprezentăm – linia politică, asociaţia „Buna Vestire” se ocupă de ajutorarea celor în vârstă, asociaţia „George Manu” de aspectul cultural etc. Toate sunt nişte fascicole ale aceluiaşi mănunchi.”[94]

PPP a participat la toate alegerile, atât locale cât şi judeţene, începând cu anul 1996, însă a obţinut scoruri infime. Cred că două exemple vor fi edificatoare în acest sens: PPP a obţinut la nivel naţional 10.648 de voturi, adică 0,13%, la alegerile pentru consiliile judeţene din 1996[95], şi 7070 de voturi, respectiv 0,08% la alegerile pentru consiliile judeţene care au avut loc în 2004[96]. De remarcat este faptul că niciodată în timpul campaniilor electorale Partidul Pentru Patrie nu şi-a afirmat făţiş identitatea legionară, nefăcând, de altfel, nici măcar o aluzie la aceasta.

Trebuie precizat faptul că PPP a editat şi un Curier informativ. Astfel în numărul din August - Noiembrie 1996 se face cunoscut public faptul că s-a înfiinţat un Senat al partidului. Acesta se dorea a fi „organul consultativ al Partidului „Pentru Patrie”, la nivelul Congresului, Consiliului Director şi Consiliului Politic”[97].

            Fundaţia „Profesor George Manu” a susţinut editarea a numeroase cărţi legionare, multe dintre ele scrise de Horia Sima. Acestea au apărut la edituri mai puţin cunoscute publicului larg precum Imago sau Metafora.

            La sfârşitul anului 2005, la Congresul Extraordinar al partidului, desfăşurat pe 19 noiembrie, în postul de preşedinte al PPP a fost ales fostul luptător anticomunist din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă-Ogoranu, în vârstă de 82 de ani (care însă s-a stins din viaţă la 1 mai 2006). Preşedinte executiv a devenit istoricul Cătălin Maghiar. Cu această ocazie Partidul Pentru Patrie şi-a propus să îşi relanseze activitatea, în primul rând prin atragerea de tineri în partid[98].

 

III.2. Acţiunea Română

             Asociaţia Acţiunea Română a fost înfiinţată de nepotul Căpitanului, Nicador Zelea-Codreanu, pe numele său adevărat, după unele surse, Nicador Florea Codreanu[99], în iunie 2000, când a fost înregistrată ca persoană juridică la Judecătoria Sectorului 2 din Municipiul Bucureşti. Aşa cum aflăm de pe site-ul oficial al asociaţiei, Acţiunea Română luptă pentru renaşterea şi educarea poporului român în spiritul valorilor naţionale şi creştine, pentru perfecţionarea condiţiei umane şi pentru schimbarea mentalităţilor greşite în privinţa valorilor civice şi democratice (…)[100].

            Încă din 1999, cu prilejul împlinirii a 72 de ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, Nicador Florea Codreanu îşi exprimase dorinţa de a „reînvia” organizaţia. Aceasta, deşi aşa cum am văzut anterior, Mişcarea Legionară funcţiona şi avea şi un şef, în persoana lui Şerban Suru. În opinia noastră, Nicador Zelea‑Codreanu nu făcea decât să anunţe înfiinţarea unei noi organizaţii, care se dorea a fi recunoscută drept succesoarea legitimă a Mişcării întemeiate de Corneliu Zelea Codreanu. În acelaşi timp, Nicador Florea Codreanu se distanţa de „actele” comise de Horia Sima şi cerea o „reîntoarcere” la principiile fondatoare ale Mişcării, aşa cum au fost ele concepute de Căpitan. În exterior, aceste declaraţii au fost văzute ca o adevărată încercare de reînviere a Mişcării Legionare, ignorându-se faptul că aceasta exista deja. Astfel, jurnalista Catherine Lovatt ridica o serie de întrebări, referitoare la acest anunţ, de „reînfiinţare a Mişcării Legionare”: „Ce forme va lua noua mişcare? Vor rămâne principiile şi scopurile fasciste aceleaşi? Va câştiga o mişcare de extremă dreapta suport popular? Ce va însemna acest lucru pentru grupurile minoritare care trăiesc în România?”[101]. Deci, declaraţiile lui Nicador Zelea-Codreanu din 1999 au trezit ecouri internaţionale.

            Este interesant de observat faptul că, la 8 noiembrie 2000, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Acţiunea Română a făcut, la Iaşi, un apel către toţi cei implicaţi în ceea ce asociaţia numea „Mişcarea Naţionalistă”, de a se uni într-o federaţie şi de a lăsa la o parte animozităţile existente. Cu toate acestea, poziţia ulterioară a lui Nicador Zelea-Codreanu şi a organizaţiei pe care o conduce vizavi de simişti este una deosebit de tranşantă, care nu poate genera decât dezaprobarea şi indignarea în rândul acestora. Astfel, număr de număr, în periodicul Cuvântul Legionar, Horia Sima este atacat virulent şi este pus la zid prin reproducerea de citate din scrierile sale, citate redate însă trunchiat şi scoase din context. Toate acestea în cadrul unui „foileton”, care poartă un titlu sugestiv: Sunt simist, dar mă tratez. În aceste condiţii, îţi pui întrebarea firească: cum a putut Nicador Zelea-Codreanu să facă o chemare la unitate? Aceasta cu atât mai mult cu cât în paginile Cuvântului Legionar (publicaţie editată de Acţiunea Română, despre care voi vorbi mai jos) sunt atacaţi colaboratori mai vechi ai lui Horia Sima, precum fostul şef al Gărzilor Încazarmate ( care aveau 100 de membri ce se ocupau cu paza sediului legionar şi paza personală a Comandantului ), Ovidiu Găină[102]. În acelaşi timp, Nicador Zelea‑Codreanu acuză de „simism” publicaţia naţionalist-creştină Puncte Cardinale de la Sibiu, ce îl are drept redactor-şef pe Răzvan Codrescu, pentru simplul fapt că într-un articol publicat în această revistă, numele Căpitanului era scris Corneliu Codreanu, şi nu Corneliu Zelea-Codreanu, Nicador considerând că „toţi simiştii îl „mănâncă” pe ZELEA”[103].

            Acţiunea Română se prezintă ca fiind „adevărata Legiune” şi caută să fie recunoscută ca atare. Aşa se explică şi decizia de a reînfiinţa Senatul Legionar (acest nou „Senat Legionar” reprezintă, însă, o simplă parodiere a Senatului înfiinţat de Căpitan în anii ’30 ai veacului trecut. Din acest aşa-zis Senat face parte şi Şerban Milcoveanu, autor al unei cărţi celebre în mediile legionare, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima[104].

În fapt, organizaţia condusă de Nicador Florea Codreanu nu face altceva decât să copieze acţiunile întreprinse anterior de alţii: editarea de reviste, organizarea de parastase, comemorări, conferinţe. Toate acestea au fost făcute de cei din jurul lui Şerban Suru şi de bătrânii legionari cu mult timp înainte ca cineva să fi auzit de acest nepot al Căpitanului. De altfel, dintr-o discuţie purtată cu actualul lider al Mişcării Legionare, Şerban Suru, am aflat că ultimul frate al Căpitanului rămas în viaţă, Cătălin Zelea Codreanu, l-ar fi repudiat pe Nicador. În plus, acesta din urmă s-a adresat lui Şerban Suru pentru ajutor la înfiinţarea periodicului Cuvântul Legionar, făcând promisiunea de a nu-i ataca pe simişti. Cu toate acestea, şi deşi nu a fost prvocat de nimeni, Nicador Florea Codreanu a lansat un atac ruşinos la adresa Comandantului în paginile Cuvântului Legionar. În plus, asupra celor câţiva bătrâni legionari care s-au adunat în jurul său planează suspiciunea colaborării cu fosta Securitate. În acest sens, edificatoare mi se par a fi următoarele citate, reproduse din „opera” lui Şerban Milcoveanu.

În primul rând, Şerban Milcoevanu afirmă că a primit „Legitimaţia de decorare cu Medalia „Eliberării de jub jugul fascist” dată prin Decretul 525 din 06.08.1954” – adăugând că – „aceasta din urmă mi-a fost înmânată la 4 Octombrie 1958 de către Securitatea de Stat”[105]. Deci, în timp ce legionarii trăiau calvarul temniţelor comuniste, Şerban Milcoveanu era decorat de Securitate. Fie şi numai această dovadă, şi ea ar fi suficientă pentu a demonstra că domnia sa nu a fost străin de colaborarea cu Securitatea. Dar mai există şi alte dovezi în acest sens, aşa cum reiese din următorul citat: „(…) a) am evitat chiar întâlnirea ocazională pe stradă cu foşti membri ai Mişcării Legionare şi b) în imposibilitatea de a evita întâlnirea să încunoştiinţez prin poştă onorata Securitate (subl. noastră) că n-am avut nici o convorbire şi că nu s-a stabilit nici o înţelegere.”[106]. Deci, în mod regulat Şerban Milcoveanu scria Securităţii, explicând ceea ce mai făcuse – oare asta nu se numeşte redactare de note informative?

            Începând cu anul 2003, Acţiunea Română a început să editeze lunar, periodicul Cuvântul Legionar, ce îl are ca director pe Nicador Florea Codreanu, iar ca redactor şef pe Nicoleta Codrin. În paginile revistei sunt dezbătute diferite probleme de ideologie, istorie, sau legate de realitatea cotidiană. Revista propune cititorilor număr de număr un concurs cu premii în cărţi, intitulat Istoria cenzurată de guvernele româneşti. Anul următor asociaţia avea să demareze campania de colectare a materialului necesar confecţionării unui bust din bronz al lui Corneliu Zelea Codreanu.

            Pe 21 septembrie 2004, la Predeal, cuibul „Vestitorii” şi un grup de senatori legionari, avându‑l în frunte chiar pe preşedintele Acţiunii Române, au comemorat pe acei membri ai elitei legionare, masacraţi în noaptea de 21/22 septembrie 1939 şi înmormântaţi la mănăstirea din localitate. Astfel, a avut loc o reculegere a celor prezenţi în faţa mormintelor, după care s-a oficiat o mică slujbă religioasă, urmată de intonarea Imnului legionarilor căzuţi şi de o masă de pomenire.

An de an, în luna noiembrie, asociaţia a comemorat la Tâncăbeşti asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu, a Nicadorilor şi a Decemvirilor. În anul 2000, în timpul comemorării anuale de la Tâncăbeşti a avut loc un tragic accident de circulaţie, care a avut drept consecinţă moartea legionarului ploieştean Gheorghe Dragon (1919-2000)[107] membru al Fundaţiei George Manu. În anii 2001 şi 2002 cei de la Acţiunea Română au considerat că ziua comemorării a fost „umbrită” de faptul că profesorul Bucescu de la Fundaţia „George Manu” a vorbit elogios la adresa lui Horia Sima. În 2004, plecarea către locul comemorării a avut loc cu un autobuz din faţa Hotelului Nord din Bucureşti. În faţa troiţei din lemn (sfinţită în noiembrie 1999) s-au adunat şi alţi membri ai Acţiunii Române sau simpatizanţi din alte judeţe ale ţării. Această comemorare a fost relatată în ziarul Realitatea Românească[108] şi la televiziunea gălăţeană Expres TV. Nici de această dată nu au lipsit veşnicele „şicanări” cu simiştii Cristi Neagoe şi Eleodor Enăchescu din Piteşti[109].

            Nicador Florea Codreanu a luat poziţie în paginile Cuvântului Legionar, în calitatea de senator legionar, şi cu prilejul alegerilor din 2004, când i-a îndemnat pe simpatizanţi să voteze cu partidul „Noua Generaţie” condus de George Becali pentru Parlament, şi cu Gheorghe Ciuhandru pentru funcţia de preşedinte al României. El se pronunţă clar împotriva Partidului Pentru Patrie, al simiştilor, considerând că aceştia nu sunt legionari şi că „a da votul acestui partid ar fi egal cu a legitima apartenenţa lui legionară”[110].

            Începând cu ianuarie 2005 la sediul redacţiei periodicului Cuvântul Legionar, din Strada Mărgăritarelor nr. 6, în fiecare ultimă vineri din lună, de la orele 16 simpatizanţii sunt invitaţi să participe la „Seri de poezie legionară”. În data de 13 ianuarie 2005, Acţiunea Română a organizat o slujbă de pomenire, oficiată de preotul Ioan Malciu de la Biserica Dichiu, în memoria lui Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi în Războiul Civil din Spania la Majadahonda, în 1937. Slujba a fost urmată de o comemorare, la care au participat, pe lângă membri ai organizaţiei şi câţiva simpatizanţi.

            Cu ocazia împlinirii a 78 de ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, pe 24 iunie 2005, Acţiunea Română a lansat un disc cu 17 cântece legionare.

            Asociaţia condusă de Nicador Florea Codreanu s-a exprimat şi împotriva Ordonanţei de Urgenţă Guvernamentale nr. 31/2002 privind negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia, dar destul de târziu, la peste 3 ani de la apariţia ordonanţei.

            Trebuie menţionat faptul că Mişcarea Legionară, prin şeful acesteia, Şerban Suru, a luat poziţie faţă de respectiva Ordonanţă cu mult timp înainte de declaraţiile făcute de Nicador Florea Codreanu, adresând chiar o scrisoare deschisă „Conducătorilor României”[111].

 

III.3. Noua Dreaptă

 

            Noua Dreaptă (ND) s-a înfiinţat în anul 2000, avându-l în frunte pe Tudor Ionescu (fost membru al PPP). Tudor Ionescu se pretinde absolvent al unei facultăţii de drept, dar confrom spuselor unor foşti membri ai organizaţiei sale, nu poate face dovada acestui lucru. Militanţii de la ND se consideră ca fiind singurii care au reuşit să „proiecteze doctrina legionară în mileniul III”[112]. De remarcat faptul că până la sfârşitul anului 2005 Noua Dreaptă avea filiale în mai mult de jumătate din judeţele ţării.

            Primul număr al revistei Noua Dreaptă a apărut în toamna lui 2000. Dintre articolele cele mai controversate publicate în paginile acestei reviste de-a lungul timpului am putea cita: Homosexualitatea azi, Opriţi invazia păgână, Conspiraţia politicianistă, De ce ţiganii nu sunt români, Care Holocaust?, Problema ţigănească, Istoria este scrisă de învingători. De altfel, organizaţia condusă de Tudor Ionescu editează şi alte publicaţii, precum Militant, care apare la Timişoara, sau Student!, revistă ce este editată la Bucureşti, Timişoara şi Iaşi. Toate aceste publicaţii au o apariţie sporadică.

            Încă de la înfiinţare, Noua Dreaptă a avut legături cu grupări naţionaliste din alte ţări. Este de notorietate relaţia cu NPD-ul german condus de Udo Voigt. De altfel, la 21 iunie 2003, Noua Dreaptă a participat la constituirea Frontului Naţional European, care reuneşte mai multe formaţiuni naţionaliste din întreaga Europă: NPD (Germania), Bund Freier Jugend (Austria), England First (Anglia), Bloc Identitaire (Franţa), Mouvement Nation (Belgia), PNR (Portugalia), Obraz (Serbia), NOP (Polonia) sau Slovenska Pospolitost (Slovacia)[113]. Alături de aceste grupări din Frontul Naţional European mai fac parte şi La Falange (Spania), Forza Nouva (Italia) şi Patriotiki Summahia (Grecia).

            Ca simbol, Noua Dreaptă, nu a optat pentru „Gardul” legionar, ci pentru Crucea Celtică, aceasta fiind, in opinia liderilor organizaţiei „unul dintre cele mai răspândite simboluri creştine, prezent în mii de biserici şi în simbolistica populară a fiecărei naţiuni europene”[114].

            În ceea ce priveşte conducerea Noii Drepte, la sfârşitul anului 2005, preşedinte al organizaţiei era Tudor Ionescu. În privinţa acţiunilor organizate de ND, acestea au fost foarte numeroase. Astfel, pe 30 iunie 2000 militanţii grupării au organizat un protest stradal în faţa Senatului, împotriva legalizării homosexualităţii. În acelaşi an, pe 2 decembrie ei au organizat un marş memorial la Tâncăbeşti, locul asasinării întemeietorului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu.

            În anul 2001, cei de la Noua Dreaptă au luat poziţie vizavi de concesionarea minelor de la Roşia Montană, dar şi faţă de aşa-numita Liberty-Parade, considerând că aceasta constituia primul pas în deschiderea seriei manifestaţiilor stradale ale homosexualilor în România, aceasta cu atât mai mult cu cât respectivul eveniment s-a desfăşurat pe 22 iunie, zi considerată ca fiind „ziua mândriei homosexuale”. După modelul taberelor legionare din perioada interbelică, în vara lui 2001 Noua Dreaptă a organizat o „Tabăra Naţionalistă” la Sighişoara, ce a avut drept scop principal promovarea imaginii organizaţiei în rândul tinerilor aflaţi la tradiţionalul festival ce se desfăşoară în fiecare an în oraşul transilvănean. Ca şi în 2000, şi în 2001 a avut loc marşul memorial în pădurea Tâncăbeşti, de data aceasta pe 1 decembrie, de Ziua Naţională a României.

 

Concert rock "pentru Căpitan" organizat de Noua Dreaptă. "Camarazii" dansează cu gândul la Legiune. Imagine preluată de pe siteul www.brigadadeasalt.ro.

În anul 2002, pe lângă „Tabăra Naţionalistă” organizată în judeţul Braşov, o parte a membrilor ND, în frunte cu liderul organizaţiei, Tudor Ionescu au participat la tabăra naţionalistă europeană „Sword and Cross”, organizată de mişcarea naţionalistă poloneză Narodowe Odrodzenie Polski (NOP). Anul 2003 a fost marcat pe plan internaţional de intervenţia Statelor Unite şi a aliaţilor săi în Irak. Reacţionând la acest eveniment, „Organizaţia Noua Dreaptă a decretat sugestiv zilele de 27, 30, 31 martie şi 1 aprilie „ZILELE REZISTENŢEI NAŢIONALE”. Manifestarea a constat în organizarea a 3 pichete de protest (în apropierea ambasadei americane) şi a unui Marş pentru Pace pe traseul Piaţa Unirii - Piaţa Universităţii - Piaţa Romană - Piaţa Revoluţiei.”[115]

            Pe plan extern, Noua Dreaptă şi-a trimis reprezentanţi la manifestarea organizată la Praga de gruparea naţionalistă cehă Frontul Patriotic, cu ocazia Zilei Naţionale a Republicii Cehe, dar şi la Madrid, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înfiinţarea Falangei Spaniole. În plus, tot în 2003 ND a participat la Versailles la cea de-a doua ediţie a „Sărbătorii Identităţii şi Libertăţilor” şi a semnat declaraţia comună de constituire a Frontului Naţional European, despre care am amintit anterior.

            Anul 2004 a început pentru ND cu o vizită efectuată de o delegaţie a organizaţiei la Madrid, la invitaţia Falangei Spaniole (10-11 ianuarie), prilej cu care a avut loc şi o ceremonie de comemorare a eroilor legionari Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi pe front la Majadahonda pe 13 ianuarie 1937 în timpul Războiului Civil din Spania. La numai două luni de la întoarcerea din Spania, liderii Noii Drepte au primit în vizită la Bucureşti pe Martin Michalcak, membru în Consiliul de conducere al organizaţiei naţionaliste slovace Slovenska Pospolitost, iar în 2 octombrie la Timişoara au sosit reprezentanţi ai grupării austriece Bund Freier Jugend (Uniunea Tineretului Austriac).

            De remarcat această înteţire a raporturilor dintre Noua Dreaptă şi organizaţiile naţionaliste din Europa. De altfel, pe 1 mai 2004 responsabilul ND pentru Relaţii Externe, Claudiu Mihuţiu a participat la marşul tradiţional de la Berlin, organizat de NPD şi dedicat Unităţii Naţionale, ulterior acesta participând şi la Universitatea de Vară a NPD şi la cea de-a 39-a ediţie a Academiei Politice ce s-a desfăşurat în localitatea austriacă Feldkirchen, la iniţiativa Grupării de Studii pentru Politica Democratică şi cu sprijinul Uniunii Tineretului Austriac. În iulie 2004 Tudor Ionescu şi Goran Mrakici (şeful filialei Timişoara a ND) au participat în Slovacia la reunirea organizaţiilor naţionaliste din Europa Centrală şi de Est.

            În 2005, Noua Dreaptă a continuat să participe la diferite întruniri ale naţionaliştilor europeni, demarând totodată o serie de acţiuni menite să atragă atenţia opiniei publice româneşti asupra organizaţiei. Acţiunea Noii Drepte care a ţinut capul de afiş în 2005 a fost, cu siguranţă, contra-manifestaţia organizată în Bucureşti, pe 28 mai ca reacţie la prima ediţie a Paradei Homosexualilor din România. De altfel, cu această ocazie Tudor Ionescu, liderul ND, „a fost amendat de jandarmi cu 30 de milioane de lei, pentru „iniţierea unei manifestaţii neautorizate” [116]. De altfel această acţiune organizată de Noua Dreaptă a fost amplu comentată în presă, în publicaţii precum Evenimentul Zilei, Curentul, Libertatea sau Ziua.

            În fine, 2005 a fost şi anul în care liderii Noii Drepte au înfiinţat prima formaţie de rock naţionalist din România, Brigada de Asalt, care a lansat CD-ulO Românie naţionalistă, dar şi anul în care s-a înfiinţat primul magazin naţionalist din România, fiind vorba de un magazin online, de unde simpatizanţii pot cumpăra literatură legionară, insigne, tricouri, şepci cu simbolul ND etc. În opinia mea, punerea discursului lui Corneliu Zelea-Codreanu pe muzică rock, în melodia Căpitanul reprezintă o întinare a memoriei acestuia şi în nici un caz o dovadă de respect.

Totodată, în 2005, Biroul de Presă al Noii Drepte anunţa lansarea primului post de radio online – Radio Noua Dreaptă[117], care are drept obiectiv „promovarea muzicii populare româneşti, a cântecelor patriotice şi a rockului identitar”[118].

 

CONCLUZII

 

            Mişcarea Legionară a apărut în perioada interbelică ca o reacţie la anumite realităţi istorice autohtone, precum pericolul comunist sau ponderea semnificativă a populaţiei de origine evreiască în universităţi şi în profesiunile liberale. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că o bună parte a politicienilor români din perioada respectivă erau rupţi de mase, de realitatea din ţară. În aceste condiţii, „Legiunea Arhanghelul Mihail”, atât datorită carismei întemeietorului ei, cât şi a faptului că a reuşit să transmită populaţiei un mesaj simplu şi clar, pe care aceasta dorea să îl audă, a devenit cu adevărat o mişcare de mase. Totuşi, condiţiilor de ordin intern, li se adaugă şi cele de ordin extern, în primul rând triumful extremei drepte în ţări precum Germania sau Italia, ca şi curentul european favorabil în perioada interbelică exacerbării naţionalismului. Mişcarea Legionară a fost gândită de Corneliu Zelea-Codreanu ca fiind în primul rând o şcoală, şi abia apoi un partid politic.

            Doctrina legionară are la bază preceptele creştine. Din punct de vedere politic, ea pare a fi susţinătoarea unui regim politic autoritar. Totuşi, în urma unor dezvoltări doctrinare ulterioare, aparţinând în primul rând lui Horia Sima şi Faust Brădescu, legionarismul a ajuns la un „modus vivendi” cu democraţia. În plus, centrală în doctrina legionară este ideea creării unui „om nou”, om de o moralitate, credinţă şi de un eroism exemplar. Acest „om nou” urma să fie rezultatul procesului de transformare al individului ca urmare a activităţii acestuia în cadrul cuibului.

            După cel de-al doilea război mondial legionarii care au reuşit să părăsească ţara înainte de ocuparea acesteia de către trupele sovietice s-au stabilit în Occident, în ţări precum RFG, Spania, Franţa, Statele Unite sau Canada. Aici ei au continuat să îşi desfăşoare activitatea, în primul rând prin publicarea a numeroase broşuri şi cărţi cu specific legionar. Totuşi, nu lipsesc nici acţiuni directe împotriva regimului comunist instaurat la Bucureşti, precum trimiterea de echipe legionare în ţară, la ordinul lui Horia Sima, pentru ca membrii acestora să constituie grupuri de rezistenţă împotriva guvernului comunist.

În anii’50 se produce „marea ruptură” în rândul legionarilor, cele două curente care au luat naştere atunci – „codrenismul” (impropriu denumit astfel, aşa cum am arătat anterior) şi „simismul” (ultimul cu infinit mai mulţi adepţi) împărţind şi astăzi lumea legionară în două mari tabere, aceasta în ciuda faptului că unitatea era văzută de Corneliu Zelea-Codreanu ca fiind cheia eventualului succes legionar.

            După 1989 au existat numeroase tentative de „reînviere” a legionarismului în ţară. Horia Sima le-a lăsat legionarilor din România o libertate totală de acţiune, considerând că aceştia sunt mult mai conştienţi decât el de realitatea politică din România anilor’90. Cu toate acestea, Comandantuls-a interesat în amănunt de ceea ce se întâmpla în ţară şi a luat poziţie vizavi de principalele probleme cu care se confrunta societatea românească imediat după evenimentele din decembrie 1989.

            Înfiinţarea Uniunii Democrat Creştine, în ianuarie 1990, părea să fi dat legionarilor din ţară un cadru legal de activitate. Totuşi disensiunile din rândul UDC îi vor determina pe membrii legionari ai acestei formaţiuni politice să înfiinţeze un nou partid în 1992, Noua Românie Creştină. Cu această ocazie va începe să se facă remarcat cel ce avea să se impună drept noul conducător al Mişcării Legionare, Şerban Suru. În ciuda unui debut relativ promiţător, Partidul Noua Românie Creştină nu a putut juca vreun rol cu adevărat important pe scena politică românească, în primul rând datorită noii rupturi care a apărut, între „bătrâni” şi „tineri”. Aceştia din urmă, avându-l în frunte pe Şerban Suru hotărăsc trăirea legionarismului după „canoanele” interbelice şi înfiinţează familia de cuiburi Fapta, ce avea să fie în curând recunoscută de opinia publică ca fiind “adevărata Legiune”. Cei de la Fapta se vor impune ca atare datorită numeroaselor acţiuni desfăşurate mai cu seamă în perioada 1995-2000: conferinţe-dezbateri, tabere de muncă, conferinţe de presă, editare de broşuri etc. În paralel, bătrânii legionari simişti, cei mai mulţi foşti membri ai Partidului Noua Românie Creştină, vor înfiinţa Partidul „Pentru Patrie”, care se va dovedi a fi un nou eşec al încercării de reorganizare politică a Legiunii după 1989. Totuşi, fundaţiile Buna Vestire şi Profesor George Manu, strâns legate de PPP, au contribuit în mod semnificativ, din punct de vedere cultural, la afirmarea legionarismului în spaţiul public românesc postdecembrist.

            De remarcat faptul că toate aceste iniţiative au aparţinut simiştilor, de departe gruparea cea mai numeroasă şi mai puternică. De altfel, cei care au rămas alături de principalii contestatari ai lui Horia Sima (Ilie Gârneaţă, Vasile Iasinschi şi Constantin Papanace) au fost mult mai puţin numeroşi decât cei rămaşi fideli Comandantului. „Codreniştii” au început să se organizeze cu adevărat în ţară abia în 1999, la iniţiativa lui Nicador Zelea-Codreanu. Acesta a înfiinţat câteva cuiburi, a adunat în jurul său câţiva bătrâni legionari anti-simişti şi a organizat un Senat Legionar (replică palidă a celui înfiinţat de unchiul său în perioada interbelică). În plus, nepotul Căpitanuluia pus şi bazele asociaţiei Acţiunea Română, care a luat naştere în anul 2000. Pe lângă bătrâni legionari nostalgici, din această organizaţie fac parte şi câţiva tineri.

            Alte grupări care au dorit să se prezinte opiniei publice drept succesoare ale Mişcării Legionare înfiinţată de Corneliu Zelea-Codreanu în perioada interbelică au fost, aşa cum am văzut, Mişcarea Pentru România, rezultată în urma evenimentelor din Piaţa Universităţii din 1990 şi condusă de controversatul Marian Munteanu, precum şi Noua Dreaptă. Această din urmă organizaţie, avându-l în frunte pe Tudor Ionescu a reuşit să atragă în rândurile sale un număr destul de important de tineri, în special din marile centre universitare (Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi). În plus, este recunoscută ca principala forţă cu adevărat naţionalistă din România de mai multe grupări similare de peste hotare (cele mai importante fiind, fără îndoială, NPD-ul german şi Falanga spaniolă). De altfel, după o perioadă în care cea mai vizibilă organizaţie de orientare legionară din România a fost chiar Legiunea Arhanghelul Mihail, condusă de Şerban Suru, în ultimii doi ani, Noua Dreaptă, în primul rând datorită militantismului membrilor, dar şi al existenţei unor surse de finanţare bogate (probabil de provenienţă externă – cel puţin aceasta este una dintre ipotezele care circulă în mediile legionare, o alta fiind aceea legată de apropierea dintre anumiţi membri ai ND de patronul echipei de fotbal Steaua Bucureşti şi totodată preşedinte al Partidului Noua Generaţie, George Becali, personaj de altfel cunoscut pentru simpatiile sale legionare) s-a remarcat în centrul atenţiei mass-mediei şi opiniei publice.

Prezentarea evoluţiei Mişcării Legionare în postcomunism, dar şi a altor grupări care îşi revendică aceeaşi origine ideologică, a permis să avem o perspectivă largă asupra unei zone marginale, însă nu lipsită de importanţă a vieţii politice româneşti. În ciuda unor idei preconcepute pe care le putem avea asupra „fenomenului legionar”, şi a unor „păcate” săvârşite de Legiune în trecutul său, trebuie să recunoaştem că cei care au continuat după 1989 „aventura politică” începută de Corneliu Zelea-Codreanu în perioada interbelică s-au manifestat în cadrul celei mai perfecte legalităţi. Este imperios necesar, în cadrul studiului de faţă, să punctăm această caracteristică a legionarismului postcomunist. În aceste condiţii, în opinia mea, nu putem vorbi de faptul că diferitele grupări de orientare legionară ar reprezenta o ameninţare la adresa stabilităţii democraţiei din România. Un merit deosebit al grupărilor vechilor legionari este acela de a fi ridicat, după 1989, cele mai multe monumente în memoria luptătorilor anticomunişti.

            De remarcat faptul că la aproape 80 de ani de la înfiinţarea de către Căpitan şi după zeci de ani de denigrare, Legiunea Arhanghelul Mihail şi doctrina legionară par încă a fi capabile să joace un rol pe scena politică românească, însă numai dacă anumite probleme, cu care legionarii s-au confruntat după 1989 vor dispărea în viitorul apropiat.

Principala problemă pentru diferitele grupări ar fi, în primul rând, lipsa acută de fonduri, într-o lume politică în care resursele financiare joacă un rol vital în succesul unei acţiuni politice. Noua Dreaptă pare a fi rezolvat, cel puţin parţial, acest neajuns. De departe, dintre toate grupările analizate în această lucrare tinerii de la ND se situează cel mai bine din punct de vedere financiar. De unde le provin fondurile? Putem numai bănui că apropierea de NPD-ul german, ca şi de alte grupări de extremă dreapta din Occident, poate avea ca motiv, pe lângă afinităţile ideologice şi considerente de ordin financiar.

            În al doilea rând, dezbinarea care domneşte în lumea legionară (putem vorbi de „simişti” şi „codrenişti”, de legionari „bătrâni” şi de „neo-legionari” mai tineri, de legionarii din exil şi de cei din ţară, sau de legionarii ortodocşi şi cei greco-catolici[119]) a constituit un alt factor al neputinţei legionarilor de a se impune ca o forţă politică după 1989. Aceasta, în ciuda faptului că, aşa cum am arătat mai sus, întemeietorul Gărzii de Fier punea cel mai de seamă preţ pe unitatea lumii legionare. Din păcate pentru ei, majoritatea celor care au încercat să ducă mai departe stindardul Legiunii după 1989 au pus de cele mai multe ori mai presus de unitatea legionară ambiţii şi orgolii personale, care nu au făcut decât să dăuneze grav cauzei comune.

 

* * * * *

ANEXE

 

Anexa 1

Ordinul de zi No.1 al lui Corneliu Zelea Codreanu privind înfiinţarea

Legiunii Arhanghelul Mihail[120]

 

            Astăzi, Vineri 24 Iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: „LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.

Corneliu Z. Codreanu

Anexa 2

 

Cererile Mişcării Legionare (1990)[121]

1) Mişcarea legionară cere actualilor guvernanţi să iasă din faza de diletantism politic şi să-şi asume răspunderile ce le incumbă.

Nu este suficient să declare că au obţinut majoritatea în alegeri. Mai trebuie să onoreze încrederea ce şi-a pus-o poporul în partidul lor.

2) În pragul iernii, întâia grijă a actualei administraţii trebue să fie să asigure minimul de existenţă şi de căldură în căminele populaţiei.

Spectacolul degradant al cozilor la magazine şi al rafturilor goale trebue să înceteze.

3) Atitudinea guvernanţilor faţă de tineretul ţării trebue să fie de mare solicitudine, înţelegându-le frământările şi aspiraţiile. Nu trebue să uite că datorită sacrificiilor făcute de acest tineret, ei se găsesc acolo unde se află astăzi.

4) Mişcarea legionară consideră că agitaţiile de stradă nu duc la rezultatul dorit de acest tineret idealist şi generos. Noi confruntări cu forţa publică pot provoca războiu civil şi chiar sdruncinarea stabilităţii interne a Statului Român, consecinţe fatale pentru existenţa lui.

Tineretul român trebue să aleagă calea afirmării politice, să se organizeze într’un partid şi să participe la viitoarele alegeri.

5) Milioanele de membri ai partidului comunist nu pot fi ignoraţi. Ei trebue integraţi comunităţii naţionale. Dar puterile constituite trebue să vegheze la lealitatea lor democratică, pentru ca unii dintre ei să nu încerce a reface vechile structuri comuniste, cu ajutorul cărora să terorizeze din nou populaţia.

6) Idealul Românului nu poate fi de a-şi părăsi ţara din cauza mizeriei şi foametei, pentru a emigra în lumea liberă, unde va putea duce o viaţă mai bună.

Dacă a suferit 40 de ani robie, nu va pleca tocmai acum când se arată zorii libertăţii şi ţara are mai multă nevoie ca oricând de braţele şi priceperea lui. Idealul Românului nu poate fi decât să rămână lipit de glia străbună, pentru a crea, cum spunea Moţa în testamentul său, „o ţară ca soarele sfânt depe cer”.

7) Mişcarea legionară reclamă abolirea decretului-lege prin care i se interzice participarea la viaţa politică. Din vreme ce foştilor comunişti li s’a recunoscut dreptul de a se organiza în partid şi a participa la alegeri, e de neînţeles ca victimele lor predilecte, legionarii, să fie excluşi din Stat. Noi credem că, într’un regim democratic, combatanţii anticomunişti trebue să se bucure de recunoştinţa generală şi să nu fie din nou asvârliţi la periferie, ca nişte paria ai societăţii.

8) Protestăm de asemenea cu cea mai mare vehemenţă şi indignare contra celuilalt decret al guvernului actual care exclude dela o recuperare materială pe legionarii ce-au stat în închisori. Toate celelalte categorii de deţinuţi ai erei comunistă-ceauşistă se bucură de o anumită despăgubire bănească, pentru anii de închisoare, afară de legionari.

Nu ne interesează atâta despăgubirile oferite de Stat- căci suferinţele îndurate de legionari în închisoare nu se pot răscumpăra cu tot aurul din lume-, ci ne doare noua lovitură morală şi politică ce ni se administrează iarăşi pe baza vechei acuzaţii că am fi fost „fascişti”.

Nu ştim cine a imaginat această discriminare din sânul echipei actuale de guvernare, dar semnarea acestui decret indică un comportament de cea mai minoră speţă umană. Sunt excluşi dela beneficiile acestei recompense publice tocmai acei cari au dus greul războiului contra dictaturii anterioare.

9) Mişcarea legionară face apel la opinia publică din ţară, la toate straturile sociale, la partidele politice cari mai au simţul patriotismului şi al onorabilităţii, la viteazul nostru tineret, ca să înscrie între revendicările lor recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti celor ce au mai rămas în viaţă din rândurile noastre.

Fără împlinirea acestui act de dreptate în favoarea celor mai năpăstuiţi dintre Români, nu se poate păşi la refacerea ţării din ruina în care se află. Este o chestiune de Dreptate Divină, care depăşeşte orice prevedere umană.

10) Mişcarea legionară este gata să colaboreze cu toate forţele constructive ale ţării şi îşi ia obligaţia să se afirme numai în cadrul legalităţii democratice.

Horia SIMA

 

Anexa 3

 

Interviu cu Şerban Suru

Realizat pe 20-XI-2004 la sediul Mişcării Legionare din Str. Iacob Negruzzi nr. 1

(fragmente)

 

Octavian Lixeanu (O.L.): Domnule Suru, v-aş ruga, mai întâi, daca aţi putea să-mi spuneţi câteva lucruri despre dumneavoastră.

Şerban Suru (Ş.S.): Ce v-ar interesa în mod special?

O.L.: Familia din care proveniţi, modul în care aţi luat contact cu ideologia legionară…

Ş.S.: Provin dintr-o familie de intelectuali. Tata a fost inginer constructor, iar mama biolog. Bunicul dinspre partea tatei era editor şi librar. Avea librărie şi editură, iar bunicul dinspre partea mamei era rentier. Avea mai multe case, le închiria, era şi contabil de meserie, se ocupa şi cu contabilitatea. Cât despre fenomenul legionar, auzisem în familie pentru că bunicul meu, Pavel Suru, deci bunicul dinspre partea tatei, pe lâgnă editor şi librar, a fost mult timp directorul tipografiei Patriarhiei. Tata a locuit în apartamentele din Patriarhie. Era tânăr, adolescent. În cadrul editurii bunicului s-au publicat o serie întreagă de cărţi cu caracter naţionalist. Multe dintre cărţile şi manifestele despre Mişcarea Legionară s-au produs la un moment dat, ca să zic aşa, pe ascuns. A fost un membru al Asociaţiei Prietenilor Legionarilor. Aceasta este o asociaţie pe care a creat-o Căpitanul. În 1936 a început chiar să fie mult mai extinsă. Căpitanul îl ştia de mai mult timp pe Pavel Suru, la un moment dat îi pomeneşte librăria, editura şi manifestele. Iar Horia Sima, de asemenea îl pomeneşte pe bunicul meu (…). Practic se poate vorbi cu greu de faptul ca în ziua de azi să mai existe legionari din „vechea gardă”, deci cei care au făcut parte din Mişcarea Legionară în anii ’30, fără să zici că i-a apucat războiul fiind în Frăţiile de Cruce. Pe aceştia cred că îi numeri pe degete, în toată lumea, nu numai în ţară.

O.L.: I-aţi cunoscut pe unii dintre aceştia?

Ş.S.: I-am cunoscut, şi pe unii chiar la scurt timp după Revoluţie, pentru că mulţi dintre cei care erau chiar făcuţi cu grad de către Căpitan, grad de comandant legionar de către Corneliu Zelea-Codreanu, imediat după Revoluţie aveau 80 de ani, 85, unii chiar 90 de ani. Dar din păcate pentru marea majoritate, adică pentru marea majoritate a vechilor legionari, vârsta îşi spunea cuvântul din punct de vedere al neputinţelor fizice, deşi unii erau cu mintea foarte limpede. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei trecuseră prin puşcării crunte, şi la o bună parte dintre ei şi acest lucru şi-a pus amprenta asupra sănătăţii lor (…).

O.L.: Şi, imediat după Revoluţia din 1989, cum v-aţi implicat în încercarea de reorganizare a Mişcării Legionare? Cum aţi luat contactul cu încercările care au avut loc?

Ş.S.: (…) M-am dus la Partidul Uniunea Democrat-Creştină, partid înfiinţat în ianuarie 1990, şi am activat în cadrul Partidului Uniunea Democrat-Creştină. Din păcate, aşa cum s-a întâmplat cu marea majoritate a partidelor înfiinţate de foşti deţinuţi politici, fosta Securitate şi-a trimis oamenii ei infiltraţi în rândul partidului, care au încercat să preia conducerea. În bună parte nişte escroci au reuşit să pună mâna pe conducere, s-a iscat o despărţire. Într-un final, deşi ajunsesem pe post de vice-preşedinte la Uniunea Democrat-Creştină, am plecat de acolo. Între timp citisem cărţile despre legionari, constatasem că fusesem grav minţit cu toate prostiile spuse despre legionari, că ar fi fost nişte criminali ş.a.m.d.; erau lucruri false. Cu alte cuvinte m-am întors la 180º faţă de opinia clasică despre legionari, că ar fi terorişti şi am încercat să aplic, ca să zic aşa, ideologia legionară în cadrul unui partid. Văzând că nu mai există alt partid, am vorbit cu serie întreagă de vechi legionari să se înfiinţeze un partid. Şi s-a înfiinţat în 1992 Partidul Noua Românie Creştină, al cărui preşedinte eram. Dar a trecut o jumătate de an de la înfiinţare, cam aşa ceva, şi totuşi partidul nu dorea să iasă la suprafaţă cu ideologia legionară, şi am considerat acest lucru un neajuns (…).

O.L.: Şi acest lucru v-a determinat să luaţi hotărârea de a înfiinţa o nouă organizaţie…

Ş.S.: Nu acest lucru m-a determinat, ci însuşi modul în care vechii legionari au încercat să activeze după Revoluţie. Un mod de acţiune care nu corespundea metodologiei legionare şi care nu corespundea nici, ca să zic aşa, idealurilor legionare din multe puncte de vedere (…).

O.L.: Ce aţi făcut în continuare?

Ş.S.: În continuare, tot ce pot să spun limpede aşa, mai pe scurt, am făcut o serie întreagă de conferinţe despre Mişcarea Legionară, la care invitam şi vechi legionari şi persoane care mai cunoşteau câte ceva despre fenomenul legionar. Deci aceasta s-a întâmplat din ’93 începând, până în toamna lui ’94. Am ţinut conferinţe la Sala Dalles, la Sala Argus. În clădirea fostei Direcţii a Cincea a Securităţii, chiar lângă actualul sediu al Senatului foştii deţinuţi politici aveau acolo un muzeu, dar cum peste 70% dintre foştii deţinuţi politici sunt legionari, i-am convins pe cei de acolo să ţinem un muzeu al cărţilor şi cântecelor prigonite, şi, în final venisem cu o serie întreagă de cărţi cu caracter legionar, publicate în străinătate, în româneşte. Acolo am distribuit casete cu cântece legionare, se asculta în public muzică legionară ş.a.m.d. Iar în 1994 am realizat că Mişcarea Legionară, în mod normal, nu poate să meargă decât exact în formele în care ea a fost stabilită. Altfel faci cu totul altceva. Ca să fiu mai precis, iniţial considerasem că ideologia Mişcării Legionare se poate pune în aplicare şi sub forma unui partid oarecare, care să nu aibă o metodologie tipic legionară. Mi-a trebuit timp, trebuie să recunosc, doi ani de zile, ca să realizez că aşa ceva nu se poate (…). Şi atunci am recitit Cărticica Şefului de Cuib, care iniţial, cu toată sinceritatea o spun, mi se păruse puţin desuetă, şi am constatat că întemeietorul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, când a scris această carte, în 1933 avea la activ 14 ani de activitate politică, şapte ani în fruntea Mişcării Legionare. Deci, avea o experienţă vastă, şi tot ceea ce a trecut acolo nu a făcut-o ca să se laude cu ceva sau cu nişte idei deosebite, ci numai ca Mişcarea Legionară să funcţioneze (…). Şi atunci, în toamna lui 1994 am înfiinţat un cuib, care se chema Cuibul Horia Sima (…). Şi exact în acelaşi moment, în toamna lui 1994, am înfiinţat şi o bibliotecă legionară, care funcţiona acasă, cu un program, cu cărţile pe care le primisem din străinătate de la vechi legionari, în mod special de la domnul Traian Golea (…). Pe urmă, în 1998 am mutat sediul Bibliotecii Legionare aici (în Strada Iacob Negruzzi nr.1-n.n.) şi de atunci funcţionează aici şi Biblioteca şi sediul. După înfiinţarea primului cuib legionar au început să apară şi alte cuiburi, am făcut prima tabără legionară, în 1995 la Padina. Am desfăşurat o întreagă altă serie de activităţi cu caracter legionar, ne-am făcut uniforme legionare. Presa a început să scrie foarte mult, pentru că vrei, nu vrei, şi în ziua de azi, încă, Mişcarea Legionară este privită ca ceva exotic şi este un subiect de senzaţie. Am intervenit cu diverse ocazii la autorităţi, pentru a ne spune cuvântul, am ţinut conferinţe de presă, am trimis o multitudine de memorii, proteste, scrisori ş.a.m.d. Mult timp am desfăşurat o vie activitate din punct de vedere al relaţiilor cu mass-media şi al relaţiilor cu publicul. Mă refer la faptul că o dată la 2-3 luni ţineam o conferinţă, în fiecare vară aveam tabere legionare care durau cel puţin o lună de zile, în perioada iulie-august, făceam foarte multe manifeste, afişe, pe care le lipeam etc.

O.L.: Cum aţi simţit că aţi fost percepuţi de populaţie?

Ş.S.: E greu de spus cum am simţit că am fost percepuţi de populaţie, pentru că sunt două categorii de oameni. Cei, din păcate totuşi relativ puţini, care cunosc adevărata istorie a Mişcării Legionare; şi marea majoritate, care din păcate, fără să aduc o acuză lor, încă mai trăiesc cu senzaţia că Mişcarea Legionară e exact cum i-a învăţat la şcoală sau au auzit de prin filmele lui Sergiu Nicolaescu, că legionarii ar fi nişte criminali ordinari (…). Şi în ziua de azi, fără discuţii, Mişcarea Legionară are duşmani, mai mult sau mai puţin ascunşi, fără discuţii că şi în ziua de azi Mişcarea Legionară este privită în România de către autorităţi ca, eventual, ceva periculos. Dar noi ne facem în continuare datoria, ne străduim, în măsura puterilor noastre, şi cum se spune aşa mai simplu, ne întindem atât cât de permite plapuma. Forţele noastre din punct de vedere numeric sunt mici, suntem un număr mic de membri, din punct de vedere financiar, la fel, din punct de vedere material la fel. E adevărat că pot să zic despre camarazii mei că au o inimă foarte mare. Toţi cei care au venit la Mişcarea Legionară şi au rămas în rândurile Mişcarii Legionare au realizat că, de fapt, ei aici nu primesc nici un ban, ci din contră cotizează, nu au parte de nici un fel de distracţii, ci, din contră, muncesc, deci nu se poate vorbi de perspectivele unei cariere în rândurile Mişcării Legionare, nici măcar o carieră politică. De multe ori când am fost întrebat: „Domnule Suru, când credeţi că veţi obţine o victorie, aşa numita „Biruinţă Legionară”?”, am răspuns: „O s-o obţinem în doi ani, în cinci, în zece, în douăzeci, în cincizeci, nu ştiu. Nu am de unde să ştiu acest lucru. Singurul lucru pe care îl ştiu foarte clar este că nu mă îndoiesc că această victorie va veni odată şi odată(…). După 1994, după ce am înfiinţat primul cuib şi Biblioteca Legionară, după ce am activat în public, am avut o serie întreagă de activităţi, unele dintre ele fiind în contact direct, ca să zic aşa, cu administraţia de stat. Spre exemplu, în 1995, 1996 şi 1997, în cadrul Parlamentului României, pe vremea aceea şeful SRI‑ului era Virgil Măgureanu, de fiecare dată după ce îşi prezenta anual raportul în cadrul Parlamentului, ţinea o conferinţă de presă. La toate conferinţele de presă am participat, iar domnul Virgil Măgureanu nu a avut ce să facă decât să recunoască faptul că Mişcarea Legionară nu a făcut deocamdată nimic ilegal şi că nici unul dintre membrii ei nu a fost pus sub o acuzaţie penală (…).

O.L.: Dacă tot aţi atins acest punct, aţi putea detalia un pic care sunt valorile pe care le promovează organizaţia dumneavoastră şi punctele esenţiale ale ideologiei promovate de ea?

Ş.S.: Mişcarea Legionară are la bază ideologia creştină, dacă mă pot exprima aşa, deci fundamentele creştine. Fără discuţie că ea nu se suprapune peste Biserica Creştină. Cum spunea şi întemeietorul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, „Biserica este cu mii de metri deasupra noastră”(…). Există un fapt real, petrecut în tabăra legionară de la Carmen Sylva, în 1936, când un tânăr a venit şi l-a întrebat pe Corneliu Zelea-Codreanu: „Căpitane, cum să-mi dau seama că dacă fac ceva e bine să-l fac?” Şi Căpitanul i-a răspuns: „ Dacă faci ceva şi-ţi foloseşte ţie, dar nu foloseşte Mişcării Legionare, să nu faci. Dacă faci ceva şi constaţi că foloseşte ţie, foloseşte Mişcării Legionare, dar nu foloseşte ţării, să nu faci. Iar dacă faci ceva care-ţi foloseşte ţie, foloseşte Mişcării Legionare, foloseşte ţării, dar nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu, să nu faci.” În această scurtă povestire reală este practic inclusă întreaga ideologie şi doctrină legionară. Pentru că dacă aplici aceste principii ale lui Corneliu Zelea-Codreanu nu poţi să asupreşti nici pe un om de lângă tine, nici un alt neam. Pentru că dacă faci ceva care este bine pentru ţară, dar este dăunător unui alt neam, fără discuţie că acest lucru nu va fi niciodată plăcut înaintea lui Dumnezeu. Acum , în ceea ce priveşte aplicabilitatea Mişcării Legionare, concretă, directă ca metodologie, Mişcarea Legionară funcţionează prin cuiburi. (…) În cadrul Mişcării Legionare nu se fac alegeri. Deci, şeful de cuib nu este ales, nu vezi vot în cadrul Mişcării Legionare, totul este cât se poate de benevol. Vrei să intri în rândurile Mişcării Legionare şi eşti primit, intri. Vrei să ieşi, ieşi. Mişcarea Legionară nu a avut niciodată statut de persoană juridică. Nici ca partid politic, nici ca asociaţie non-profit.

O.L.: Şi atunci, Mişcarea pe care o conduceţi dumneavoastră acum, ce fel de statut are? Este înregistrată undeva, ca fundaţie, ca asociaţie etc. ?

Ş:S.:(…) Noi suntem o organizaţie benevolă, avem un statut.

O.L.: Aţi putea să detaliaţi un pic conţinutul acest statut?

Ş.S.: Statutul este Cărticica Şefului de Cuib. Ai şef, îl respecţi. Nu se alege, şeful se impune. Toate sunt nişte lucruri care nu au nimic de a face cu ceva legat strict cu modul de funcţionare a unei organizaţii non-profit. Totul este absolut benevol. În momentul în care te înscrii într-o asociaţie non-profit poţi să ai nişte obligaţii inclusiv legale vizavi de asociaţie. În cadrul Mişcării Legionare nu poţi să ai.

O.L.: Dumneavoastră ce titulatură aveţi în cadrul Mişcării Legionare?

Ş.S.: Sunt şeful Mişcării Legionare.

O.L.: Cum este răspândită Mişcarea Legionară în teritoriu?

Ş.S.: Nu suntem foarte mulţi. Sunt o serie întreagă de cuiburi care mai funcţionează, la Timişoara, la Constanţa… Deci, nu putem să spunem că suntem foarte mulţi. Cu Legământ depus suntem sub 100, Legământ depus ca membri. Simpatizanţi probabil că sunt de ordinul miilor. Deci, oameni care ne citesc revista, ne mai scriu câte o scrisoare, eventual dacă facem o conferinţă în vreo localitate vin şi asistă la conferinţă, doresc materiale să se informeze despre Mişcarea Legionară, ne cumpără cărţi, CD-uri, ce mai reuşim noi să mai tipărim. Dar trebuie să recunoaştem că dorinţa oamenilor de a activa în cadrul Mişcării Legionare nu este încă larg răspândită. Din contră, suntem foarte puţini. Nu ne deranjează acest lucru pentru că este normal după 50 de ani, aşa cum am spus, de prigoană la adresa Mişcării Legionare şi, în continuare Mişcarea Legionară fiind tratată de către oficialităţi ca eventual ceva periculos să se întâmple aşa ceva.

O.L.: Să înţeleg că sunt în jur de zece cuiburi,nu?

Ş.S.: Da. Ceea ce este însă mai important pentru Mişcarea Legionară este faptul că un adevărat legionar trebuie să încerce să trăiască în normele şi în doctrina legionară.

O.L.: Aţi amintit mai devreme câte ceva despre activităţi. V-aş ruga dacă aţi putea să menţionaţi activităţile majore pe care le-aţi desfăşurat de când vă aflaţi la conducerea Mişcării Legionare şi până astăzi.

Ş.S.: Practic, fără să ne lăudăm, noi am fost nişte redeschizători de drumuri. Deci, noi am încercat să repunem în funcţiune tot modul de funcţionare al Mişcării Legionare din perioada interbelică, nu am schimbat cu nimic ideologia şi doctrina, nu ne-am permis să schimbăm aşa ceva, pentru că ideologia şi doctrina nu se schimbă pentru că s-au schimbat vremurile din punct de vedere al modului de convieţuire: ai mai multe aparate tehnice în jurul tău, ai computere, telefoane celulare, dvd-uri ş.a.m.d.; pentru că, în general, o ideologie şi o doctrină se adresează caracterului uman. Aşa încât activităţile noastre, aşa cum v-am spus, sunt practic o revenire, după Revoluţie, la metodologia clasică a Mişcării Legionare. E un mod de a spune, pentru că nu s-a făcut o altă metodologie şi ar fi absurd să faci aşa ceva. Deci, am făcut tabere, am făcut cuiburi, am deschis biblioteci, ne spunem de câte ori putem cuvântul în ceea ce priveşte actualitatea socială şi politică a României. Am intervenit în diverse momente, când am considerat necesar să ne aducem aportul, răspândim adevărul despre Mişcarea Legionară, încercăm să ne educăm noi între noi, încercăm să-i educăm şi pe cei din jurul nostru. Activităţile sunt numeroase din acest punct de vedere. Din 1994 şi până acum cred că au fost peste 50 de conferinţe pe care le-am ţinut, în Bucureşti şi în ţară. Au fost tabere în fiecare an.

O.L.: Aţi putea preciza câteva dintre rezultatele lor?

Ş.S.: (…) Pe ceea ce noi insistăm cel mai mult la ora actuală este activitatea pe care noi încercăm să o ducem în lămurirea populaţiei în ceea ce priveşte efectele sistemului democratic. Mişcarea Legionară niciodată nu s-a referit la democraţie ca la ceva rău, dar a considerat că dacă eventual, este în ziua de azi un rău necesar, până la urmă totuşi trebuie schimbată. Mişcarea Legionară nu a susţinut niciodată nici dictatura nici totalitarismul. Aveţi acolo, pe perete, declaraţiile lui Corneliu Zelea-Codreanu în această privinţă: este împotriva dictaturii, cum este şi împotriva democraţiei, pentru că ambele sunt dăunătoare societăţii. Astfel încât, în ziua de azi, ne străduim să impunem un nou sistem de funcţionare a societăţii, din punct de vedere legislativ.

O.L.: Care ar fi acesta?

Ş.S.: Noi am scos o broşurică, intitulată, din punct de vedere strict publicitar, Să ne pedepsim conducătorii, şi în această broşură am expus doar ideile de bază ale noului sistem de funcţionare al societăţii, ca să îl numesc aşa, într-un fel, „sistemul legionar”.

O.L.: Acum, revenind la Mişcarea Legionară, dacă în trecut aţi avut legături sau încă mai aveţi, sau care sunt raporturile dintre dumneavoastră şi cei care îşi revendică aceeaşi origine ca şi dumneavoastră, care au înfiinţat alte mişcări?

Ş.S.: Deci, partea dificilă a fost în felul următor: în 1993, pe data de 25 mai, a murit Horia Sima. Horia Sima era Comandantul Mişcării Legionare. După Revoluţie, Horia Sima a specificat foarte clar pentru legionarii din ţară că nu poate să intervină asupra mersului Mişcării Legionare şi a organizării Mişcării Legionare din ţară, pentru că nu cunoaşte cu adevărat realităţile din România, pentru că de 50 de ani de zile trăia în exil. „Eu pot să mă refer-zicea el-la exil, la exilul legionar, îl cunosc foarte bine, dar la ceea ce se întâmplă in ţară, nu pot să intervin în mod special, să coordonez din Occident aşa ceva.” (…) De fapt, Horia Sima a şi scos o cărticică intitulată Principiul Conducerii Legionare, unde se referea foarte clar, la un moment dat aşa se şi încheie: „Iar cine va conduce după ce eu nu voi mai fi, foarte simplu, nici Căpitanul nu a spus cine va conduce, ci acela care prin dragostea lui va putea cuprinde pe cei mai mulţi în rândurile Mişcării Legionare, acela va conduce.” Că, aşa cum spunea şi Căpitanul, peste cât se întinde dragostea unui şef, peste atâta el este şef. A murit Horia Sima în 1993 şi nu s-a mai impus nimeni, motivaţia fiind acel complex de prudenţă excesivă. Scopul oricărei organizaţii care este în adversitate cu a ta este că, dacă s-ar putea, organizaţia cu care eşti în adversitate, să nu aibă conducător. De aceea se aplică şi principiul: „Bate-voi păstorul, împrăştia-voi turma.” Turma fără conducător, rămâne la stadiul strict de turmă. Nici măcar nu mai poţi să spui că este o haită. Haita trebuie să aibă un lider. Şi a trecut … 1993, 94, 95, 96, 97, 98…cinci ani de zile în care nimeni nu mişca nimic. Între timp noi am înfiinţat un cuib, al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea. Vechii legionari nu înfiinţau cuiburi, nu-şi făceau uniformă, nu făceau propriu-zis tabere legionare; dacă făceau vreodată ceva, făceau aşa, pe ocolite, ca să zic.

O.L.: Ştiu că există acel partid Pentru Patrie…

Ş.S.: La acel partid, Pentru Patrie, mi-am adus şi eu contribuţia, dar Partidul Pentru Patrie, la fel ca şi Partidul Noua Românie Creştină, niciodată nu a vrut să recunoască că e de esenţă legionară. Deci eu cu organizaţia mea am fost deschizători de drumuri, sau redeschizători de drumuri.

O.L.: În Mişcarea Legionară condusă de dumneavoastră, sunt numai persoane tinere?

Ş.S.: Nu, sunt şi persoane în vârstă. La Constanţa e domnul Bucur Braşoveanu. Are 90 de ani (…).

O.L.: Şi, până la urmă cum aţi ajuns să înfiinţaţi Asociaţia „Petre Ţuţea”?

Ş.S.: Iniţial a fost ideea domnului Bucur Braşoveanu din Constanţa, căci acolo a fost înregistrată oficial Asociaţia. Esenţial era să înfiinţăm o asociaţie. Domnul Bucur Braşoveanu a avut gradul de instructor legionar.

O.L.: Conferit de Căpitan?

Ş.S.: Pe vremea acea toate gradele se confereau, în final, cu acordul lui Corneliu Zelea-Codreanu, dar le puteau da şi alţii mai mici decât Corneliu Zelea-Codreanu (…).

O.L.: Dumneavoastră, în viitor, nu preconizaţi înfiinţarea unui partid politic?

Ş.S.: Ba da. Cât de curând vom începe să adunăm semnături. Am scris şi în revistă. Se va intitula exact ca şi asociaţia dinainte, „Legiunea Creştină”, de care v-am pomenit. Probabil că o să încercăm să candidăm în 2008 cu partidul, iar ca vârf de lance va fi exact ceea ce v-am prezentat, broşurica aceasta, bine, mult mai dezvoltată, mult mai bine pusă la punct, despicată în mai multe detalii (…). Legea va fi mult mai stufoasă, şi cu mult mai multe amănunte.

O.L.: Deci, acest partid va fi înfiinţat cât mai curând posibil?

Ş.S.: Da. Trebuie să adunăm cele 25.000 de semnături şi să le depunem la tribunal, împreună cu tot, cu statut, cu platforma-program.

O.L.: Şi atunci dumneavoastră în continuare o să păstraţi acest partid ca pe un apendice al Mişcării Legionare?

Ş.S.: Ce altceva poate să fie? Nici măcar, o să specific după aceea foarte clar că, cei care se înscriu în partidul înfiinţat de Mişcarea Legionară nu sunt membri ai Mişcării Legionare, ca nu cumva cineva să trăiască cu senzaţia că dacă s-a înscris în partidul Mişcării Legionare a devenit legionar. Că sunt şi unii care abia aşteaptă să spună că sunt legionari pentru că sunt înscrişi în partid. Nu domnule, nu eşti legionar. Sunt două activităţi care sunt clar diferite: o activitate strict politică, o activitate strict legionară. Eşti membru în partid, dar nu înseamnă că eşti şi membru al Mişcării Legionare. La alegerile din 1937 unii dintre candidaţii puşi pe listele Partidului Totul Pentru Ţară nu erau membri ai Mişcării Legionare. Erau nişte oameni pe care au considerat de cuviinţă legionarii că merită să-i promoveze în Parlament şi nimic mai mult. Din păcate, la ora actuală pentru Mişcarea Legionară, lumii îi displace ideea de ordine şi disciplină, pentru că trăieşte încă cu o senzaţie de mentalitate tipic comunistă, unde tot timpul se vorbea de detaşamente de muncitori ş.a.m.d. (…). În ceea ce priveşte ideologia Mişcării Legionare, nu se schimbă un cuvinţel. Ideologia reprezintă un număr de idei considerate drept principii, adică afirmaţii care nu trebuie demonstrate şi care formează o bază, un fundament pentru doctrină. Doctrina ar reprezenta un număr n de teoreme. Adică, în momentul în care sunt de acord cu ideile din ideologie şi zic că toate ideile acelea sunt valabile, adevărate, încep să construiesc pe ele o serie întreagă de alte afirmaţii, pe care le pot demonstra.

O.L.: În altă ordine de idei, alte planuri de viitor în afară de înfiinţarea unui partid politic, ce aţi avea în vedere?

Ş.S.: E greu să spun din acest punct de vedere, pentru că nu suntem o organizaţie foarte puternică, care să îşi poată face planuri importante de viitor. E ca şi cum ai zice aşa: Mi-am găsit o nevastă şi eventual am făcut un copil. Şi te întreabă cineva: “Şi ce planuri de viitor ai?” Deocamdată să supravieţuim, să-mi dau copilul la şcoală ş.a.m.d. Nu am ajuns să fiu stră-stră-stră-bunic să zic: domnule, am aici un clan întreg familial; pot să spun: mâine vrem să găsim o insulă în Oceanul Pacific, căci suntem atât de mulţi încât am zis că e mai bine să ocupăm o insulă. (…) Deci, nu putem să vorbim de planuri mari de viitor, din păcate (…).

O.L.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi fi acordat acest interviu.

 

* * * * *

 

Va urma